Speranţa moare ultima?

Motto: „Devii ceea ce crezi. Eşti ceea ce ai crezut.”(Anonim)
Pandora joacă un rol intrigant în mitologia greacă. Conform binecunoscutei legende, ea a fost prima femeie, creată de regele zeilor, Zeus. Zeus a fost ajutat în crearea Pandorei de către Afrodita, zeiţa iubirii şi a bunătăţii, care şi‑a folosit puterile pentru a o înzestra pe Pandora cu graţie şi iubire. Hermes, mesagerul zeilor, i‑a dăruit Pandorei putere de convingere şi Apolo, zeul muzicii şi al artelor, a înzestrat‑o pe femeie cu un talent artistic deosebit. Încununată cu toate aceste daruri ale zeilor, Pandora era foarte atrăgătoare. Însuşi numele său semnifică „plină de daruri”. Zeus i‑a făcut un dar special – o cutie şi i‑a spus să nu o deschidă niciodată. De asemenea, i‑a spus că trebuie să îi dea cutia bărbatului care îi va fi menit ca soţ pe Pământ.
Hermes a condus‑o pe Pandora pe Pământ. Bărbaţii s‑au strâns în jurul său, fascinaţi de frumuseţea Pandorei. Prometeu i‑a avertizat însă să se ferească de orice dar pe care îl trimite Zeus întrucât toate darurile făcute de Zeus ascund vicleşuguri în frumuseţea lor ispititoare. Numai Epimeteu nu l‑a ascultat şi, vrăjit de frumuseţea Pandorei, a decis să o ia de soţie. Atunci Pandora i‑a dăruit cutia primită în dar de la Zeus. Epimeteu a luat cutia şi încet i‑a ridicat capacul. Credea că‑s daruri preţioase. Însă din acea cutie s‑au ridicat zburând în toate direcţiile toate nenorocirile şi relele pe care lumea le‑a avut de atunci mereu. S‑au răspândit minciuna, ura, grija, zavistia, necazul, durerea, suferinţa, foamea şi setea şi moartea. Toate s‑au răspândit în aer acoperind Pământul.
Văzând Epimeteu că ies atâtea rele din cutie, a trântit la loc capacul. Dar era prea târziu. Toate nenorocirile deja se abătuseră asupra lumii. Mai rămăsese în cutie numai o arătare mică firavă, şi cu aripi slabe. Ea n‑apucase să mai zboare şi purta numele: Speranţa.
Există şi un al doilea mit, mai puţin cunoscut, conform căruia Zeus a creat‑o pe Pandora în scopuri benefice şi a umplut cutia cu lucruri minunate, cu daruri pentru nunta sa. Pandora, curioasă, a deschis cutia şi toate acele lucruri minunate au zburat, în afară de una: Speranţa.
Ce este oare această speranţă care a rămas in cutie? Ea reprezintă o putere misterioasă din noi care ne ghidează întreaga viaţă. Ea este mai puternică decât toate relele şi, dacă luăm în considerare şi al doilea mit, ea este mai puternică chiar decât toate lucrurile benefice din lume. Totodată, ea este singura care poate face trecerea de la rău la bine şi este de asemenea cea care poate menţine binele prezent în sufletele noastre mereu. Putem spune că un om trăieşte atâta timp cât are speranţă; atunci când speranţa i‑a murit, implicit şi viaţa sa este încheiată pe acest pământ. Speranţa este oare manifestarea credinţei în sufletele noastre? Căci aşa cum nu există atei în lume (căci până şi ateii cred în ceva, măcar în non‑existenţa Divinităţii), la fel nu există oameni care să îşi fi pierdut speranţa complet.
Ori de câte ori ne simţim dezamăgiţi, supăraţi, întristaţi, ne simţim fără de scăpare, speranţa este acolo, prezentă în sufletele noastre, iar noi ne agăţăm cu disperare de ea pentru a ne readuce bucuria în suflet. Atât timp cât un om continuă să îşi menţină speranţa vie în suflet, el va învinge cu siguranţă toate obstacolele. Însă ce se întâmplă atunci când un om îşi pune toată speranţa în realizarea unui lucru şi la un moment dat descoperă că acel lucru nu se poate realiza? Această problemă m‑a făcut să mă întreb dacă într‑adevăr speranţa este o forţă benefică. Atunci când speranţele noastre nu sunt împlinite, apare deznădejdea şi atunci nu ar fi fost mai bine să nu mai sperăm nimic pentru a evita această deznădejde? Pe de altă parte simţeam de fiecare dată că numai cu ajutorul speranţei puteam depăşi momentele grele. Numai speranţa mă făcea să gândesc că după momente grele vin întotdeauna lucruri benefice şi numai această speranţă mă făcea să îmi amplific gândurile pozitive şi într‑un final să depăşesc acel moment critic. Atunci… care este realitatea? Ce trebuie să facem? Să continuăm să sperăm, cu riscul de a fi răniţi sau să încetăm să mai sperăm, resemnându‑ne cu moartea sufletului nostru?
Răspunsul cred că nu se regăseşte în nici una din aceste două variante. Speranţa nu ne poate face rău niciodată căci dacă ne‑ar fi putut face rău, atunci mitul ar fi fost altfel, ea ar fi putut zbura împreună cu toate celelalte rele care s‑au abătut asupra lumii. De fiecare dată noi greşim pentru că ne ataşăm prea mult de acel ideal spre care ne conduce speranţa. Şi acest ataşament este cel care ne face rău şi ne readuce suferinţa în suflet. Trebuie să înţelegem că neîmplinirea scopului propus nu înseamnă că nu mai trebuie să sperăm că el nu va mai putea fi realizat cu altă ocazie. Speranţa va fi întotdeauna cea care ne va ajuta să ne atingem scopul propus, însă ea este numai cea care ne arată calea şi care ne conduce pe această cale. Împlinirea scopului o putem face numai noi, prin propriile noastre forţe, prin propriile noastre experienţe şi cunoştinţe acumulate până atunci.
Deci, să continuăm să sperăm, dar fără să pretindem ca scopul nostru să se împlinească în momentul de faţă. Să ne înarmăm cu răbdare şi să acumulăm cât mai multe experienţe pentru a putea face astfel faţă Testului Ultim.
Te poţi simti singur, trist, dar niciodată învins. Poţi pierde, poţi greşi, poţi suferi, dar nu te gândi să abandonezi. Aminteşte-ţi atunci că eşti puternic, că sunt lucruri pe care nimeni nu le poate face mai bine decât tine. Priveşte viaţa cu ochi de învingător !
pheideas

De multe ori, cand rostim "sper sa …", asociem speranta cu un gand suprarelist; acela prin care esecul este datorat unei puteri supranaturale. Parca invocam zeii, cerand induplecare. Cei realisti rostesc aceeasi propozitie cu un gand de inutilitate, constienti ca succesul nu poate veni decat de la si din sine, si nu din ceruri. Desi daca analizam in amanunt, invocarea sperantei, poate avea un efect interesant. Prin actul de "rugaciune", practic, emitem o cerere catre Univers. Iar Universul se rearanjeaza. 🙂

Liliana

Orice fiinta poseda facultatea de a dori cu pasiune, de a cere, de a insista.Aceasta ar putea fi o definitie prin extrapolare a rugaciunii.Nu e nevoie in instanta sa fii savant sau cultivat pentru a striga cerului, ajunge sa ai un sentiment intens. Putem fi uneori atat de zdrobiti incat sa nu mai ramana din noi decat un singur atom. Dar, acest atom va putea sa reconstruiasca pentru noi intregul univers. Atomul poate fi faculatea de a te ruga, de a implora implicit de a spera.
Se pare ca postul despre bani nu v-a placut…:-D

Delf

Speranţa e un soi de prognoză, o capsulă ale cărei efecte se vor a fi corifeul viitorului în imediat; un co-participant la realizarea posibilului.
Prin extrapolare, speranţa devine scopul care circumscrie sfera acţiunilor şi gândurilor umane şi care dă, astfel, conţinut credinţei. De aici nădejdea ca virtute centrală.

Liliana

O definitie foarte originala si cu miez Def. Sunt de acord si exprima ce am vrut eu sa transmit! Imi vine sa te pup,dar fiind o prietena virtuala e mai greu! 😀

Dă-i un răspuns lui Delf Anulează răspunsul