Lună: august 2009

Speranţa moare ultima?

Motto: „Devii ceea ce crezi. Eşti ceea ce ai crezut.”(Anonim)
Pandora joacă un rol intrigant în mitologia greacă. Conform binecunoscutei legende, ea a fost prima femeie, creată de regele zeilor, Zeus. Zeus a fost ajutat în crearea Pandorei de către Afrodita, zeiţa iubirii şi a bunătăţii, care şi‑a folosit puterile pentru a o înzestra pe Pandora cu graţie şi iubire. Hermes, mesagerul zeilor, i‑a dăruit Pandorei putere de convingere şi Apolo, zeul muzicii şi al artelor, a înzestrat‑o pe femeie cu un talent artistic deosebit. Încununată cu toate aceste daruri ale zeilor, Pandora era foarte atrăgătoare. Însuşi numele său semnifică „plină de daruri”. Zeus i‑a făcut un dar special – o cutie şi i‑a spus să nu o deschidă niciodată. De asemenea, i‑a spus că trebuie să îi dea cutia bărbatului care îi va fi menit ca soţ pe Pământ.
Hermes a condus‑o pe Pandora pe Pământ. Bărbaţii s‑au strâns în jurul său, fascinaţi de frumuseţea Pandorei. Prometeu i‑a avertizat însă să se ferească de orice dar pe care îl trimite Zeus întrucât toate darurile făcute de Zeus ascund vicleşuguri în frumuseţea lor ispititoare. Numai Epimeteu nu l‑a ascultat şi, vrăjit de frumuseţea Pandorei, a decis să o ia de soţie. Atunci Pandora i‑a dăruit cutia primită în dar de la Zeus. Epimeteu a luat cutia şi încet i‑a ridicat capacul. Credea că‑s daruri preţioase. Însă din acea cutie s‑au ridicat zburând în toate direcţiile toate nenorocirile şi relele pe care lumea le‑a avut de atunci mereu. S‑au răspândit minciuna, ura, grija, zavistia, necazul, durerea, suferinţa, foamea şi setea şi moartea. Toate s‑au răspândit în aer acoperind Pământul.
Văzând Epimeteu că ies atâtea rele din cutie, a trântit la loc capacul. Dar era prea târziu. Toate nenorocirile deja se abătuseră asupra lumii. Mai rămăsese în cutie numai o arătare mică firavă, şi cu aripi slabe. Ea n‑apucase să mai zboare şi purta numele: Speranţa.
Există şi un al doilea mit, mai puţin cunoscut, conform căruia Zeus a creat‑o pe Pandora în scopuri benefice şi a umplut cutia cu lucruri minunate, cu daruri pentru nunta sa. Pandora, curioasă, a deschis cutia şi toate acele lucruri minunate au zburat, în afară de una: Speranţa.
Ce este oare această speranţă care a rămas in cutie? Ea reprezintă o putere misterioasă din noi care ne ghidează întreaga viaţă. Ea este mai puternică decât toate relele şi, dacă luăm în considerare şi al doilea mit, ea este mai puternică chiar decât toate lucrurile benefice din lume. Totodată, ea este singura care poate face trecerea de la rău la bine şi este de asemenea cea care poate menţine binele prezent în sufletele noastre mereu. Putem spune că un om trăieşte atâta timp cât are speranţă; atunci când speranţa i‑a murit, implicit şi viaţa sa este încheiată pe acest pământ. Speranţa este oare manifestarea credinţei în sufletele noastre? Căci aşa cum nu există atei în lume (căci până şi ateii cred în ceva, măcar în non‑existenţa Divinităţii), la fel nu există oameni care să îşi fi pierdut speranţa complet.
Ori de câte ori ne simţim dezamăgiţi, supăraţi, întristaţi, ne simţim fără de scăpare, speranţa este acolo, prezentă în sufletele noastre, iar noi ne agăţăm cu disperare de ea pentru a ne readuce bucuria în suflet. Atât timp cât un om continuă să îşi menţină speranţa vie în suflet, el va învinge cu siguranţă toate obstacolele. Însă ce se întâmplă atunci când un om îşi pune toată speranţa în realizarea unui lucru şi la un moment dat descoperă că acel lucru nu se poate realiza? Această problemă m‑a făcut să mă întreb dacă într‑adevăr speranţa este o forţă benefică. Atunci când speranţele noastre nu sunt împlinite, apare deznădejdea şi atunci nu ar fi fost mai bine să nu mai sperăm nimic pentru a evita această deznădejde? Pe de altă parte simţeam de fiecare dată că numai cu ajutorul speranţei puteam depăşi momentele grele. Numai speranţa mă făcea să gândesc că după momente grele vin întotdeauna lucruri benefice şi numai această speranţă mă făcea să îmi amplific gândurile pozitive şi într‑un final să depăşesc acel moment critic. Atunci… care este realitatea? Ce trebuie să facem? Să continuăm să sperăm, cu riscul de a fi răniţi sau să încetăm să mai sperăm, resemnându‑ne cu moartea sufletului nostru?
Răspunsul cred că nu se regăseşte în nici una din aceste două variante. Speranţa nu ne poate face rău niciodată căci dacă ne‑ar fi putut face rău, atunci mitul ar fi fost altfel, ea ar fi putut zbura împreună cu toate celelalte rele care s‑au abătut asupra lumii. De fiecare dată noi greşim pentru că ne ataşăm prea mult de acel ideal spre care ne conduce speranţa. Şi acest ataşament este cel care ne face rău şi ne readuce suferinţa în suflet. Trebuie să înţelegem că neîmplinirea scopului propus nu înseamnă că nu mai trebuie să sperăm că el nu va mai putea fi realizat cu altă ocazie. Speranţa va fi întotdeauna cea care ne va ajuta să ne atingem scopul propus, însă ea este numai cea care ne arată calea şi care ne conduce pe această cale. Împlinirea scopului o putem face numai noi, prin propriile noastre forţe, prin propriile noastre experienţe şi cunoştinţe acumulate până atunci.
Deci, să continuăm să sperăm, dar fără să pretindem ca scopul nostru să se împlinească în momentul de faţă. Să ne înarmăm cu răbdare şi să acumulăm cât mai multe experienţe pentru a putea face astfel faţă Testului Ultim.
Te poţi simti singur, trist, dar niciodată învins. Poţi pierde, poţi greşi, poţi suferi, dar nu te gândi să abandonezi. Aminteşte-ţi atunci că eşti puternic, că sunt lucruri pe care nimeni nu le poate face mai bine decât tine. Priveşte viaţa cu ochi de învingător !

Banii aduc fericirea?

Pentru a mă ţine de promisiune, am pretenţia că sunt un om de cuvânt, voi încerca să abordez un subiect care este vechi şi nou în acelaşi timp pentru că fiecare vede din punctul lui de vedere. Ca oricine m-am întrebat şi eu dacă banii aduc cu adevărat fericirea sau cum zicea unul din cunoscuţii mei o întreţin. Să o luăm gradat…
Conform definiţiei din Dex banul este echivalentul general al valorii mărfurilor(fiind el însuşi o marfă), o monedă de metal sau de hârtie recunoscută ca mijloc de schimb şi de plată. Fericirea conform aceluiaşi Dex este o stare de mulţumire sufletească intensă şi deplină. Să fie oare posibil ca să ne facem rost de o astfel de stare printr-un mijloc de schimb sau de plată, printr-o marfă? Ce am putea da la schimb atunci şi ce modalitate de plată ar fi indicată în acest caz? Ce fac oamenii ca să ajungă la un nivel de trai în care pot spune că au acumulat cam toate însemnele statusului social? Cred că, în primul rând şi-ar cumpăra confort, cu tot ceea ce implică acest lucru: case, maşini, lux, iar dacă deja au toate acestea pot să deruleze şi nişte proiecte caritabile şi vor continua neaparat şi cu alte afaceri care să producă şi mai mulţi bani. Cazuri cunoscute şi mediatizate sunt nenumărate şi pot spune cu certitudine că nu toate au un happy end. Lucrul acesta nu înseamnă că sărăcia este o garanţie a fericirii, însă uneori banii sunt o piedică în calea ei.
Uneori avuţia, ce implică automat şi banii conduce la ideea că poţi face ce vrei. Imaginea, aparenţa e totul şi nu contează că sunt încălcate drepturile celorlalţi. De fapt chiar libertatea e înţeleasă greşit . Într-o lume ideală, nu ar exista restricţii, constrângeri, dogme de genul legilor, sau cele ale bunului simţ şi fiecare ar şti exact care este locul lui, pătrăţica lui, chiar dacă ar avea sau nu bani şi nu ar deranja celelalte pătrăţele. Prin extrapolare, toate constrângerile s-ar anula , nu şi-ar mai găsi utilitatea dacă fiecare ar respecta ce are. Libertatea de a face ceea ce vrei se referă doar la pătrăţica pe care o are fiecare şi nu mai departe. Dacă s-ar înţelege acest lucru haosul ar fi o noţiune inexistentă. Libertatea este astfel orice e posibil cu condiţia să nu-l deranjezi pe cel de lângă tine. În momentul în care îi „agresezi” pe cei de lângă tine cu extravaganţe şi momente penibile doar pentru că te consideri un iubit al sorţii, nu mai poate fi vorba de libertate, ci de ridicol şi grotesc. Un lucru care nu este înţeles de majoritatea românilor cu bani este că respectul nu se poate cumpăra, el se câştigă prin fapte demne. Ei vor să fie respectaţi fără ca să aibă la rândul lor respect pentru ceilalţi.
O bună parte din oamenii bogaţi şi foarte bogaţi care au ajuns acolo prin muncă onestă dacă ar fi întrebaţi ce ar face fără bani oare ce ar răspunde? Întâmplarea face să fi urmărit un documentar despre oameni de acest gen pe Discovery şi nu mare mi-a fost mirarea când li s-a adresat şi această întrebare. Ştiţi ce au răspuns unii dintre ei? Că dacă nu ar mai avea bani cel mai mult le-ar lipsi libertatea de a face ceea ce vor. Ironie sau nu, dar exact lucrul acesta ar simţi ei că le lipseşte cel mai mult. Vrei nu vrei, banii îţi oferă o anume libertate, dar tu eşti cel care trebuie să ştie cum să folosească această libertate în folosul tuturor. Sunt oameni minunaţi care au înţeles după mai multe încercări la care i-a supus viaţa că puterea nu stă în a poseda cât mai mulţi bani, ci în putinţa de a ajuta cât mai mulţi oameni să se dezvolte. Sunt cazuri inedite şi din care avem de învăţat câte ceva.

Dacă ar fi să luăm cazul foarte mediatizat cu ceva timp în urmă a lui Michael Jackson… Supranumit şi „regele muzicii pop”, acest om avea cam tot ce-şi poate dori un muritor, material vorbind , mai puţin afecţiune! Se presupune că tocmai banii au atras pe lîngă el mulţi profitori care erau dornici de „afirmare”. Ce a făcut Michael cu banii? Şi-a cumpărat confortul de care spuneam şi ce este mai dureros, a încercat să suplinească prin ei anumite aspecte care l-au demoralizat în copilărie şi adolescenţă în ce priveşte fizionomia lui. Cred că ar fi trebuit să vadă partea plină a paharului şi să ignore glumele deplasate la adresa lui. Talentul lui ar fi trebuit să-i fie de ajuns şi cu timpul ar fi dovedit că interiorul este mult mai valoros decât exteriorul – lucru care s-a şi întâmplat ulterior prin cântecele lui deosebite -. La ce i-au folosit lui banii dacă nu avea sprijinul şi iubirea familiei, cea care ar fi trebuit să-i fie alături şi să-l încurajeze în momentele mai puţin plăcute ale vieţii? Banii pot rezolva multe lucruri dar nu pot cumpăra respect, dragoste, afecţiune. Dar fericirea? De fapt fericirea este un termen relativ, dar fără ea, ne-am simţi ca o floare fără apă şi ne-am ofili instantaneu. Sufletul nostru s-ar simţi împietrit şi am trăi cu sentimentul că nu suntem ai nimănui. Toţi avem momente mai dificile pe parcursul vieţii, dar dragostea familiei, sprijinul ei ne face să trecem mai uşor peste ele şi nu banii. Poate pentru unii banii rezolvă şi acest aspect. Ce s-ar fi întâmplat dacă Michael nu ar fi avut bani?
Sunt convinsă că talentul lui ar fi răzbătut oricum dar , mai sunt sigură şi că nu şi-ar mai fi conceput copiii în laborator, nu ar mai fi transformat-o pe asistenta lui în cărăuşul copiilor.Sunt mulţi copii săraci care însă beneficiază de iubirea unei femei, a mamei, de îmbrăţişările ei, pe când copiii lui au crescut fără acestea. A preferat să-i ţină într-un glob de cristal şi să le ofere atenţii nenumărate, dar a uitat de cele mai importante de care nici el nu a beneficiat la rândul lui. A fost alegerea lui şi nu poate fi condamnat pentru acest lucru, pentru că fiecare facem zilnic alegeri şi nu ne putem lăuda că toate sunt cele potrivite. Aceasta este viaţa! Să riscăm, să răspundem la provocări, să ne luptăm uneori cu morile de vânt!

Uneori banii ne transformă pe dinăuntru, schimbă relaţiile sociale, ne deviază moral. Cred că fără bani mulţi am încerca să ne trăim viaţa cât mai simplu, ceea ce nu e rău, să o facem mai plăcută. Raportat la situaţia actuală, criza i-a afectat mai mult pe cei cu bani, săracii au rămas tot săraci. Unii dintre semenii noştri sunt tot mai mult măcinaţi de creditele pe care tot din dorinţa unui confort minim şi le-au făcut şi au început să apeleze din nou la casele de amanet, care sunt preferate băncilor, în primul rând din cauza comisionului ce poate fi negociat şi a acordării de împrumuturi pe termen scurt.Tot mai mult însemnele statusului social sunt date uitării pentru că grija zilei de mâine a început să primeze. Astfel, mulţi oameni au renunţat la maşini luate în leasing tocmai pentru că nu mai dovedeau să plătească rata lunară ce depăşea cu mult puterea lor financiară. Se observă o devalorizare a banului, ce nu este neaparat ceva rău. Unii au început să-l iubească prea mult şi ei sunt cei care vor suferi şi cel mai mult. Aţi observat plimbându-vă pe stradă că sunt foarte multe maşini luxoase? Cineva din afară, un turist simplu ar putea trage concluzia că suntem un popor de avuţi şi o ducem foarte bine. Aparenţele la noi sunt la mare căutare oricum.( nu pentru toţi dar pentru prea mulţi oricum). Cei care au avut norocul să treacă graniţele şi s-au plimbat pe străzile de dincolo ce au observat? Că se pune puţin preţ pe aspectul şi firma maşinii şi mai mult pe faptul că trebuie să fie fiabilă şi să servească strict scopului de a te transporta unde ai nevoie. Banii sunt investiţi în alte lucruri mai valoroase. Cred că ar fi o lecţie bună de urmat şi pentru noi…

Revenind la ce am face fără bani, cred că am învăţa să preţuim lucrurile cu adevărat importante: iubirea adevărată, să descoperim oamenii, onestitatea, prietenii dezinteresaţi, răbdarea, frumosul şi binele din tot ce ne înconjoară. Idealist ar spune cineva dar autentic totuşi! Am beneficia de toate acele lucruri pe care nu le putem vedea cu ochiul liber, sunt invizibile dar durează veşnic.
Până la urmă, banii aduc sau nu fericirea?

Pe o margine de lume

Nici nu-mi mai amintesc când s-a născut prima dată în mintea mea ideea că toate experienţele de viaţă sunt suma efectelor şi cauzelor generate de noi şi finalizate cu apogeul, anume câştigul binelui. Din vremuri imemoriale, din basmele pitoreşti sau din credinţa nestrămutată că aşa e firesc…Indiferent de tragismul fiecărei experienţe, am văzut doar prolificul şut menit să mă propulseze pe culmi nebănuite, am văzut doar acea călire voită, benevolă a voinţei şi a eu-lui propriu. Mă consolez cu gândul că am mai învăţat ceva din fiecare experienţă în parte, că ele m-au ajutat să cresc mai repede, fără îndoială în suflet şi poate că astfel voi îmbătrâni şi mai încet.

Aţi observat că despre lucrurile serioase nu îndrăznim să vorbim decât în glumă? ( nu toţi dar majoritatea oricum) Adoptăm sub o mască improprie, un ton jucăuş care ar trebui să camufleze, să ascundă, dar nu reuşeşte decât să stilizeze gravitatea celor spuse. Să ne facem din propriile experienţe un altar în faţa căruia să ne transformăm concepţia despre viaţă în ce priveşte puterea benefică a întâmplării şi forţa curativă a suferinţei reprezintă un ideal ce poate fi un dat sau dar. Ce e de fapt viaţa? Uneori e un spectacol de pe o margine de lume , dar un spectacol în care câteodată ai rolul principal, alteori eşti spectator benevol. Uneori înseamnă a te împărtăşi dintr-o psihologie colectivă, infinit sugestivă şi a face din viaţă un incredibil a fi, ceea ce simbolizează conştientizarea frumuseţii descoperii, dezvăluirea lumii, prilejurile de uluitoare surprize în univers. Ar mai putea fi conştientizarea frumosului născut „din bube şi noroi”, a înţelege pulsul omenirii. A merge cu autobuzul, a vizita un bolnav, a fi chiar tu bolnav, a vorbi cu un copil, a face piaţa, a întâlni un prieten, a fi iubit sau urât, a fi lăudat sau hulit, a fi înţeles sau ignorat se transformă din simple accidente ale destinului într-o terapie, într-o soluţie de a-ţi vindeca sufletul…
Odiseea înfiinţării unui blog începe relativ curând la mine şi este un prilej unic, magic uneori de a fi într-un aici şi acum imemorial, de a mă înfrupta din acea psihologie colectivă de care pomeneam. Ce este de fapt un blog? Plecând de la ideea sugerată într-un post ( pheideas) că trebuie să ştim să facem un marketing de performanţă, aş spune că prefer revelaţia momentului, descoperirea treptată a „minunii că eşti, a întâmplării că sunt” cum spunea Blaga. Ce pot spune e că blogul este un mod de a interacţiona cu alţi oameni, de a face schimb de idei, opinii pe diverse teme, target-ul meu, fiind acela de a-mi lărgi sfera cunoaşterii, de a simţi pulsul naţiunii şi de a mă integra în marea vieţii zilnice, ce uneori, chiar dacă nu recunoaştem ne copleşeşte, ne uimeşte, ne dezamăgeşte. Faptul că reuşeşti să împărtăşeşti şi altora din căutările tale, din experienţa de viaţă şi opiniile personale nu pot spune decât că este un marketing ce are în primul rând ca target dezvoltarea personală şi apoi vizează o anume atitudine sau informare a altora. Cum s-ar spune, aş insista mai mult pe un marketing al iubirii de semeni, al dezvoltării personale care are infinit mai multe răspunsuri decât cel axat pe natură sau economie. ( de fapt de aici pornesc toate problemele şi anume că întotdeauna găsim vinovaţi pe alţii şi mai puţin pe noi). Sunt de acord că tot ce vedem şi învăţăm de la natură reprezintă un tezaur unic. Frumuseţea ce ne este oferită cu nonşalanţă de fiecare floare în parte, de fiecare insectă sau copac ne dezvăluie uneori lecţii demne de urmat şi de noi oamenii. Miracolul de cele mai multe ori este regăsit în ceea ce este simplu, firesc. ( albina polenizând o floare, omida transformată în fluture, picătura ploii în zilele secetoase, frunza ce cunoaşte o gamă variată de culori etc.) Când vom învăţa şi noi lecţia aceasta elementară?Anume că, de la simplu porneşte complexul. Avem pretenţia să ni se rezolve problemele pentru că am cucerit cele mai înalte culmi ale tehnologiei, dar uităm că noi, nu suntem prizonierii sorţii, ci doar ai propriei minţi.