Teoria conspiraţiei mioritică

Se spune că o imagine face cât o mie de cuvinte. E adevărat că impactul este altul şi dacă este asociat sunetului rating-ul este asigurat. De foarte mult timp sunt dezgustată -cred că acesta este cuvântul- de ştirile acestea de groază care sunt parcă menite pentru a panica oamenii -uneori inutil-.

Ce se doreşte de fapt? Anihilarea cu orice chip a oricărei valori, discreditarea noastră sub orice formă, ce e mai grav a noastră ca fiinţe umane, ca homo sapiens? Totul pare deformat ca atunci când se focalizează imaginea, voit modificat pentru a influenţa negativ, a demoraliza, a panica.
După revoluţie s-au înmulţit televiziunile private, nici cu cea publică nu mi-e ruşine, care se întrec în oferte care de care mai „generoase” dar, care, urmăresc de fapt acelaşi tipar, fără pic de originalitate: politică, cultură, economie, religie, sport, divertisment, diverse etc. Ce este mai trist este că la noi s-a pus accentul mai mult pe morbid şi divertisment. De ce? Pentru că publicul ţintă o cere, culmea! Dar publicului acesta trebuie să i se formeze gusturile ! Mai ales celor care sunt la o vârstă la care pot să discearnă mai greu ce e bine şi ce e rău… În loc de asta s-a ales modelul occidental, capitalist care merge pe profit şi educarea gusturilor devine un mare fâs sau vax. :))))

Revenind la televiziuni, se face o „întrecere” în a se prezenta calupuri de ştiri despre crime odioase, infracţiuni „născocite” pentru rating -deoarece unele fapte nu prezintă pericolul social al unei infracţiuni concrete, dar sunt prezentate ca şi cum ar fi un pericol social foarte grav-, malpraxis, împuşcături, câini vagabonzi, alge urât mirositoare şi lista poate continua. Se face din unele subiecte o problemă naţională sau internaţională, fără a se implica concret legislativul în aceste discuţii- probabil sunt toţi pe undeva prin Dubai la plajă- şi se face puţină agitaţie într-un pahar cu apă.

Ciudăţeniile lumii în care trăim sunt departe de a lua sfârşit şi toate, cred, sunt redate cu scopul clar de a fi manipulaţi, de a ni se anula şi umbra de speranţă ce o avem în ce priveşte redresarea noastră. Ne mai întrebăm atunci de ce exodul acesta al tinerilor şi nu numai? Unii preferă să culeagă căpşuni sau să o facă pe taximetriştii după o viaţă de încercări în care s-au ales cu…vânare de vînt.

Să mai zic că refuz să mai deschid televizorul în timpul ştirilor tocmai pentru a evita dezgustul şi dezamăgirea teribilă ce mă încearcă după vizionarea lor? Când vor înceta aceşti moguli ai televiziunilor să imite şi să urmărească doar profitul propriu în deficitul atâtor oameni? Probabil că niciodată…

Ne-au invadat emisiuni care de care mai dubioase de genul: „Noră pentru mamă”, „Consilier de urgenţă”, „Fata lui tata”, „Schimb de mame”(parcă asta ar fi posibil), „Test de fidelitate” etc. menite parcă să îndobitocească, regizate uneori în amănunte şi măcar dacă ar fi originale… Sunt copii fidele ale unor emisiuni din Turcia şi vorba lui Dan Negru dintr-o emisiune:” Turcul e frate cu românul! Ce place lui place şi românului!”.

Să ne concentrăm puţin pe ştirile cotidiene: „Cutremur cu magnitudinea 5,5 în Marea Neagră resimţit la Bucureşti!”, Atacul algelor urât mirositoare la malul litoralului :))), ” Cal măcelerit fără milă în faţa unor copii”, „Crima de la Timişoara”, „Copil târât de mama sa cu o lesă improvizată!”, „Disponibilizări de 20% în jud. Bacău în învăţământ”, înţelegeţi ce vreau să spun? Parcă am fi un popor de obsedaţi, criminali, pedofili, incapabili.
Altă televiziune a resimţit cutremurul la 5,8 pe scara Richter -o fi fost mai aproape de epicentru- :))))), aici ploile şi vijeliile au blocat traficul în mai multe judeţe – dincolo o fi fost senin-, aici se vorbeşte de un „atac” conştient sau nu dat d-nei ministru a turismului care a făcut eforturi „disperate” să promoveze specificul românesc atât în ţară cât şi peste hotare, se vorbeşte despre ancheta Udrea fără prezenţa personajului principal, care poate sau nu fi audiat – pentru că nu e relevant-, despre salarizarea unică pentru bugetari care poate fi amânată… etc.
Apare undeva intercalat şi un moment de cultură, o carte nou lansată, un vernisaj, o expoziţie, etc, dar cine mai poate gusta aşa ceva după amăreala instantaneelor anterioare?

Se disponibilizează oameni din învăţământ, posibil să fie afectaţi şi cei titulari, dar se uită că de la 15 septembrie elevii vor avea nevoie de profesori la clasă – clase care nu sunt de preferat a avea 40-45 de copii- şi asta pentru a se elimina cică necalificaţii din sistem. Nimic de spus, scopul e nobil, dar la un simplu calcul se poate observa că rămân foarte multe catedre vacante şi dacă nu se doresc necalificaţi – care de bine de rău dau un examen de selecţie- atunci pensionari sau careva după stradă??? Se pare că d-na ministru trăieşte undeva în „sferele înalte”, pentru că realitatea este alta şi dumneaei o ştie prea bine, cu toate acestea o neagă cu încăpăţânare şi merge înainte ca un taur încolţit de toreadori.

Era să uit să pomenesc de o ştire din categoria inedit! Mănânci cât poţi, plăteşti cât vrei! Dar la Bruxelles, în Belgia pentru că la noi cu siguranţă un astfel de restaurant ar da faliment foarte repede. De ce? Pentru că nesimţirea unora dintre compatrioţii noştri e atât de crasă încât ar fi în stare să afirme după ce mănâncă şi beau cât vor că nu le-a plăcut deloc şi prin urmare nu consideră necesar să plătească…:))))

Cine să mai descurce atunci iţele şi ce să mai înţeleagă cei la o vârstă a incertitudinilor când sunt promovate nonvalorile şi au câştig de cauză cei mai tupeişti şi cu punga groasă? De ce să ne mire atunci că generaţia actuală este dezorientată şi alege drumul care vede că e mai uşor şi mai plin de succese imediate? Nu ei sunt de vină, ci noi cei mai trecuţi prin viaţă care permitem să se întâmple aşa ceva.
România, ţară a tuturor posibilităţilor, mai e vreo şansă ca să-ţi speli faţa de ruşine?

Zâmbete cu tâlc

Din categoria ce cauţi tu în viaţa mea aş avea o mică povestioară care sper să fie şi cu tâlc şi cu zâmbete…

Într-o zi obişnuită din toate punctele de vedere m-am dus la magazinul din colţ – cred că peste tot se găseşte invariabil un magazin pe colţ pus special acolo ca să te scutească de inutile neplăceri în cazuri de maximă urgenţă cum e vizita inopinantă a unor musafiri şi când trebuie să-i serveşti cu ceva – şi ca tot omul doream să cumpăr ceva produse. Am fost întâmpinată cu o răceală ostilă de către dumnealor doamnele vânzătoare, de fapt prezenţa mea fiind palpabilă şi foarte concretă, dar din partea lor nu am sesizat nici o mişcare cum că le-aş „deranja” cu ceva . Să vă spun că era şi o adevărată armată? Erau vreo patru de toate dar fiecare era „ocupată” cu cîte ceva…Una ” aranja” ceva în rafturi, alta îşi controla proaspăta manichiură, una se pregătea să iasă la o pauză de ţigară,iar cealaltă mă ignora complet. M-am aşezat cuminte la coadă,- culmea e că nu era nici măcar coadă- în speranţa că cineva, cândva mă va observa…Mi-am dres glasul de căteva ori dar ele, distinsele doamne puse acolo nu ştiu pe ce criteriu sau după ce principiu selectiv care mă depăşea complet, îşi continuă discuţia puerilă începută de dinainte de a le surprinde eu… Exasperată şi hotărâtă să fac cale întoarsă sau să găsesc un magazin unde cel puţin partea mercantilică să se justifice că de bun simţ nu putea fi vorba în acest caz, întreb: Mă serveşte şi pe mine cineva?…

Deranjate că le-am întrerupt conversaţia de doi lei, una dintre ele se ridică în cele din urmă dar cu o viteză pe care şi pe un melc l-ar face să râdă şi cu o privire de genul : Ce cauţi tu în viaţa mea? mi se adresează : Da, ce doriţi? După ce am cumpărat ce doream mi-am jurat că nu voi mai „vizita” prea curând locaţia. Am uitat să vă spun că celelalte s-au adunat în magazin şi toate se mişcau parcă în reluare acesta fiind se pare criteriul primordial după care au fost angajate. Plutea în aer o atmosferă de lâncezeală şi plictis, încât simţeai că ai nimerit într-o scenă din filmele acelea cu proşti în care totul părea absurd şi timpul se mişca în tandem cu protagoniştii.

Bineînţeles că le-am poreclit „lenoasele” şi de atunci magazinul este numit „la lenoase”, deşi lucrurile s-au schimbat de curând în bine. Singura concluzie pe care am putut să o trag din experienţă a fost că toate au fost angajate pe bază de pile, altfel nu-mi explic relaxarea totală când erau clienţi.E drept că toate erau binişor trecute de prima tinereţe, dar asta nu justifică comportamentul lor. Culmea e că nu mi s-a întâmplat numai mie, ci şi vecinii noştri s-au plâns de acelaşi tratament. Deci nu e ceva care mi s-a părut, ci chiar erau lenoase…

La extrema cealaltă, sunt genul de vânzători care parcă sunt hotărâţi să te ia cu asalt de cum intri în magazin… Nici nu pui pasul în interior că se ridică după scaun şi vin tiptil lângă tine ca să te întrebe: Cu ce vă pot servi?
Automat simţi o stare nu prea plăcută, pentru că te simţi privit la orice mişcare şi atunci vin şi avalanşe de întrebări: Doriţi o bluziţă? Azi am primit marfă şi se poartă motive cu fluturaşi anul acesta… ca şi cum tu ai cerut toate acele informaţii. Doriţi poate o fustiţă? V-ar avantaja mult modelul acesta. Tot azi le-am primit…etc. Cred că înţelegeţi despre ce vorbesc pentru că e posibil să fi făcut cunoştinţă cu experienţa. Nici genul acesta de vânzători nu sunt de preferat, cred că mai degrabă cei mai ponderaţi care te lasă să vizualizezi produsele şi apoi să-ţi anunţi dorinţa că vrei să te înnoieşti. Uneori preferi să pleci imediat decît să suporţi noianul de atenţii ce ajung să te copleşească la un moment dat…
Pentru piloase aş avea o dedicaţie sub forma unei fabule a lui Victor Gorşcovăz:

Pila şi Polizorul
„Nu ştiu cât era de fină,
Sau cât era de utilă,
Cert e că într-o uzină
Îşi făcea de cap o PILĂ.
Printre-atâtea aparate
Cu tehnicitate mare,
Părea fără doar şi poate,
Sculă nefolositoare;
Dar ne-şeală aparenţa;
PILA o mai duce bine
Şi-şi justifică prezenţa
Peste tot, unde mai …ţine.
Astfel şi aci-n uzină,
Aplicând diverse „scheme”
(Deşi plină de rugină),
„Ajusta” zeci de probleme…
Da-ntr-o zi, trecând prin hală,
Polizorul prinse veste
Despre-o nouă „învârteală”
Şi, scârbit de-aşa poveste,
N-a mai stat la îndoială,
Ci-nşfăcând ruginătura,
Îi zbură, la repezeală,
Fără milă, dinţătura,
Polizând ambele feţe
Şi pe margini, cu temei…

Bine-ar fi să mai înveţe
Din povestea asta cei
Ce-şi clădesc un fals renume
De”piloşi”, nevoie mare,
Omiţând că sunt pe lume
Specialişti în …”polizare”. „

Ca o concluzie, la magazine de genul acesta e de preferat să găsim pe uşă mesajul:

Un elefant în magazinul de cristaluri

” Dacă ţi-aş da o avere neaşteptată, o moştenire – să zicem- cu ce te-aş ajuta să te dezvolţi?
Dacă ţi-aş dărui perla neagră din fundul mării, fără ceremonialul scufundărilor, cu ce-aş contribui la dezvoltarea ta?
Nu te vei dezvolta decât pe măsura a ceea ce transformi, căci tu eşti sămânţă.”
Antoine de Saint-Exupery

Dacă ar fi să ne gândim care sunt pietrele de temelie ale bunei-cuviinţe şi care ar fi conform şi cu toate ghidurile de bune maniere, mai cu seamă cele din lumea anglo-saxonă- se ştie că englezii sunt exageraţi în această privinţă- am ajunge la concluzia că nimic din ceea ce priveşte comportarea între oameni nu poate începe fără cuvintele ” te rog” şi ” mulţumesc”. În aceste două cuvinte se găsesc rădăcinile bunei cuviinţe şi toţi ar trebui să ştim lucrul acesta, pentru că este elementar şi ne este predată această lecţie încă din primii ani de viaţă.
În ce priveşte modul de funcţionare a limbii engleze de care aminteam, în vorbirea curentă, impune vorbitorului să fie politicos. Se zice că în engleză nu poţi nici măcar să dai un ordin fără să te gândeşti la cuvintele „mulţumesc” sau ” te rog”. Este urmarea unui îndelung exerciţiu de comportare civilizată, de relaţii între oamenii unui popor de gentlemeni.
Dar tot englezul spune că numai cuvintele nu înseamnă totul, acestea fiind, într-un fel , doar prin simpla lor rostire, ” aproape de insultă”.

Bunele maniere includ şi atitudinea oamenilor. Astfel, un ins bine crescut, politicos, va avea întotdeauna o atitudine din care va reieşi că „omenirea nu-i datorează nimic”. Nu-i datorează nimic nici omenirea şi nici cel căruia i se adresează.
Iată o situaţie cât se poate de delicată: mergeţi într-o vizită şi stricaţi ceva. Sau alta: vă urcaţi în maşina cuiva, invitat fiind, şi murdăriţi sau deterioraţi o porţiune sau un accesoriu. Ce faceţi, cum procedaţi ca să ieşiţi cu faţa curată din asemenea situaţie? Răspunsul e simplu – reparaţi, dacă asemenea operaţie vă e la îndemână, sau plătiţi stricăciunea. Şi într-o situaţie şi în alta vă cereţi scuze şi declaraţi că rămâneţi îndatorat.
Englezul spune că nu e bine să tăinuiţi o stricăciune pe care aţi făcut-o fiind într-o vizită, într-un hotel, la o petrecere sau unui obiect împrumutat. Regula zice că trebuie să anunţaţi posesorul, să reparaţi, să curăţaţi sau să plătiţi paguba. Când e posibil, înlocuiţi obiectul deteriorat. E o treabă lesnicioasă şi de bun simţ. Dacă paguba e mare şi nu o puteţ suporta din veniturile dumneavoastră, se recomandă să înapoiaţi totuşi obiectul proprietarului în starea în care se găseşte, încercând să găsiţi o rezolvare a incidentului pe cale amiabilă. E posibil ca posesorul obiectului împrumutat şi deteriorat de dumneavoastră să-l poată repara sau să încerce să-l valorifice.
Englezul zice că dacă posesorul obiectului vă iartă, e bine să-i trimiteţi flori, să-i faceţi un cadou şi să vă exprimaţi scuzele.
Nu e bine nicicum ca în asemenea situaţii să vă băgaţi capul în nisip, adoptând atitudinea struţului. Vă veţi pierde prietenul şi chiar încrederea altor persoane din cercul de cunoscuţi.
Ce trebuie să facă păgubitul? Să ierte cu mărinimie, să arate că nu e afectat. Numai aşa nu-şi va strica relaţiile şi nu va instaura o atmosferă încărcată de suspiciuni.
Oricum, şi în alte situaţii – ca şi în atâtea altele în viaţă – adevărul şi în general sinceritatea se constituie în cea mai bună… minciună.
( va urma)