Jocul ideilor în ipostaza zilnică a eu-lui

Aşa cum am promis mai de mult voi încerca să surprind cîteva idei ale lui Descartes, filosof raţionalist şi matematician, inovator de mare originalitate, gânditor independent, considerat chiar întemeietorul filosofiei moderne pentru că marchează marea trecere de la scolastica şi filosofia aristotelică înspre raţionalism şi metoda ştiinţifică. Rene Descartes a apreciat noile metode şi descoperiri şi a recunoscut că pun sub semnul întrebării ideile şi concepţiile aristotelice consacrate.
Cogito-ul său cartezian este:”Mă îndoiesc, deci cuget; cuget deci exist”care tinde să devină dovada propriei sale existenţe ca fiinţă cugetătoare şi punctul de plecare în căutarea certitudinii.
În „Discurs asupra metodei” se observă un scepticism total şi se ajunge la o serie de afirmaţii pe care le consideră mai presus de orice îndoială; din cogito-ul său se observă dualismul cartezian prin care aduce argumente privind existenţa celor două substanţe: una trupească şi una spirituală.( materie-suflet)
Primul pas al metodei lui Descartes era să vadă dacă se poate îndoi de toate: de memorie, de dovezile aduse de simţuri, de existenţa lumii înconjurătoare, de existenţa propriului trup, dar îi este peste putinţă să se îndoiască de un lucru: că el gândeşte. În concepţia sa, îndoiala reprezintă o formă de gândire, pur şi simplu luând în discuţie propoziţia gândesc sau cred, el stabileşte adevărul şi deci nu se poate îndoi că există ca lucru gânditor.
De fapt, această siguranţă îi oferă lui Descartes teoria de care are nevoie pentru a construi edificiul cunoşterii. La temelia cunoşterii a pus metoda îndoielii care se exercită prin ceea ce numeşte lumina raţiunii.
Prin substanţă el înţelege orice lucru care are o existenţă independentă. Fiecare substanţă are o proprietate esenţială, conştiinţa aparţinând substanţei spirituale. Proporţiile, lungimea, lăţimea şi adâncimea reprezintă proprietatea esenţială a substanţei materiale sau corporale. Faptul că Descartes ţi-a dat seama că nu se poate îndoi de faptul că există ca substanţă gânditoare, chiar dacă se poate îndoi că are un corp îl convinge că sufletul poate exista independent de materie.Când spre marea sa satisfacţie descoperă că trupul şi materia există, i se pune în faţă problema de a demonstra cum reacţionează cele două substanţe pentru a forma uniunea pe care o numim persoană.
Metoda îndoielii este exemplificată în cele şase meditaţii. Din cogito a dezvoltat argumente pentru existenţa a două substanţe create distinct: necorporală şi corporală. Astfel, Descartes a oferit filosofiei o concepţie dualistă.
În prima sa meditaţie, foloseşte termeni ca „cugetător”, „gânditor” pentru a acoperi toate activităţile mintale conştiente. Concluzia ar fi că, îndoiala este o formă de gândire. Prin ceea ce numeşte lumina raţiunii, Descartes merge mai departe în a oferi argumente pentru existenţa lui Dumnezeu. Ideile care se pot extrage ar fi: omul, în concepţia lui Descartes este o fiinţă cugetătoare, el este alcătuit din TRUP şi SUFLET care sunt văzute ca substanţe diferite, străine una de alta, fără să depindă una de alta. Conştiinţa este proprietatea esenţială a substanţei spirituale, iar lungimea, lăţimea, adâncimea sunt proprietăţi esenţiale ale substanţei corporale sau materiale. Prin corpul său, omul este integrat naturii materiale, iar prin suflet aparţine substanţei spirituale, dar sufletul încetează de a mai fi principiul vieţii şi cel care mişcă trupul. Acesta nu moare pentru că îl părăseşte trupul, ci sufletul îl părăseşte pentru că, corpul se opreşte ca un ceasornic din mersul său de mecanism.
În meditaţia a VI-a, Descartes ruinează concepţia medievală despre suflet ca principiu al vieţii făcând apel la natură. Legătura suflet-corp este un fapt primar. Din cele trei noţiuni, corp, suflet şi uniunea lor, sufletul este cunoscut prin intelectul pur, corpul poate fi cunoscut în acest fel, dar şi mai bine când intelectul este ajutat de imaginaţie, iar în problema care priveşte uniunea lor, ele nu sunt cunoscute decât obscur prin intelectul singur şi nici prin intelectul ajutat de imaginaţie, dar ele sunt cunoscute prin simţuri. Pe baza metodei, el afirmă că Dumnezeu este fiinţa perfectă care cuprinde ansamblul de calităţi esenţiale numite perfecţiuni. Fiind o fiinţă imperfectă, omul aspiră să atingă desăvârşirea. Deşi potrivit metodei sale este obligat să se îndoiască de toate, Descartes afirmă că dincolo de orice îndoială, a cunoşte este perfecţiunea de care nimeni nu trebuie să se îndoiască. De unde provine această cunoaştere? Descartes afirmă că perfecţiunea provine de la o natură care trebuie să posede atributul desăvârşirii şi aceasta nu este decât Dumnezeu. În legătură cu acele idei pe care le avem cu alte lucruri din afara noastră: cerul, Pământul, căldura, ele ar proveni din ceea ce este perfecţiune sau imperfecţiune în natura umană. Mintea noastră nu poate concepe ca ideea despre un lucru desăvârşit să rezulte şi să depindă de ceva mai puţin desăvârşit. Această idee nu o putem avea de la noi înşine, ci este însădită în noi de o altă natură mai desăvârşită decât a noastră şi care cuprinde toate perfecţiunile despre care putem avea o idee oarecare. Acesta este Dumnezeu în concepţia lui Descartes. Pentru a cunoaşte natura lui Dumnezeu atât cât poate să cunoască omul nu avem decât să examinăm dacă Dumnezeu are capacitatea de a poseda perfecţiunea. Concluzia la care ajunge Descartes e că fiinţa divină cuprinde în ea însăşi ideea absolută de perfecţiune.
Biserica a condamnat filosofia lui Descartes, n-a primit schimbarea mediaţiunii între ştiinţă şi religie oferită de el, rămânând credincioasă în continuare, lui Aristotel. Biserica nu putea accepta şi nu se împăca cu ideea unei divinităşi care, după ce a făcut lumea, s-a retras şi nu a mai intervenit în nici un fel în lume, ca şi cum nu ar exista. Descartes n-a mers prea departe cu aplicarea metodei cale, dar meritul lui este că a arătat cu mâna direcţia pe care trebuie să o urmeze omul de ştiinţă şi care este rolul filosofului.
Studiul geometriei i-a demonstrat teza potrivit căreia aşa cum există ideea de fiinţă perfectă tot aşa există şi ideile despre triunghi şi sferă.
Concluzii finale: din „Discurs asupra metodei” reiese că nu există decât o singură ieşire -pentru a găsi ceva absolut cert- să se continue provocarea generală adresată ştiinţelor şi cunoaşterii în genere, să continue critica, îndoiala, negarea până la absurd. Metodă vine din gr. methodos din care se desprind cuvintele odos= cale, drum şi metha= către, spre. (cale de urmat, drum spre a ne conduce bine raţiunea şi a căuta adevărul în ştiinţe).
Îndoiala nu este o simplă stare psihologică, deci o stare de nehotărâre, de ezitare, îndoiala are în primul rând un înţeles logic a te îndoi = a nega.
„Adevărul constă în fiinţă şi falsitatea în nefiinţă numai.”
Cogito ergo sum este ideea spontaneităţii spiritului prin care se oferă omului posibilitatea de a descoperi prin experiment şi gândire, legile naturii.
a) a te îndoi înseamnă şi a cugeta
b) a cugeta înseamnă a fi o fiinţă cugetătoare
c) a exista îndoiala implică a exista fiinţa cugetătoare
În concluzie, îndoiala fiind cugetare, iar cugetarea fiind definitorie pentru eu apare clar că trebuie să admitem, conform lui Descartes : cogito ergo sum!