Amintiri uitate


De cele mai multe ori uităm să fim realiști și să ne mulțumim cu ceea ce avem… Apreciem doar după ce nu mai avem acel lucru și ne frângem mâinile în încleșterea mereu apăsătoare a dorințelor de tot felul… Ce bine ar fi dacă aș avea și altceva pe deasupra sau ce bine ar fi dacă mâine mi s-ar îndeplini măcar o parte din dorințe… îmi spuneam cu capul pe fotoliul din camera bunicii sau uneori chiar cu capul în poala ei. Acolo era cel mai bine! Refugiul și casa cu povești, Edenul meu!
Zilnic, mă grăbeam să ajung acasă de la școală – câteodată alegeam drumul cel mai scurt – doar pentru a nu o îngrijora inutil pe ea! Imaginea ei e tot mai ștearsă în memoria mea! Alerg mereu la albumul cu poze doar de frica de a nu o uita ! Ar fi nedrept și nemilos ! Mai ales pentru câte m-a învățat…
– Ce ai făcut astăzi la școală? Ai mai luat note ? suna din prag glasul ei vesel, iar casa mirosea a plăcinte și mâncare bună
– Am mai luat un 10 la compunere ! răspundeam pe nerăsuflate și alergam în brațele ei protectoare
– Mergi să te schimbi și eu îți pregătesc masa! Apoi, povestim… îmi zâmbea ea ștrengărește aranjându-mi pe fugă o buclă de păr rebelă. Vreau să-mi spui tot ! Cu detalii…
– Bine, bunico! spuneam fugind în camera mea . În secunda următoare ghiozdanul zbura cam pe unde ar fi trebuit el să stea și începeam să-mi scot uniforma pentru șortul și tricoul ce mă așteptau cuminți pe scaun…
Astfel, treceau zilele și ea era tot mai radioasă și mai caldă, o iubeam tot mai mult și… apoi a plecat. Fără preaviz, fără să mă înștiințeze ! Eram chiar în vacanța de vară în drum spre niște rude de la munte… Meleaguri mirifice, peisaje să-ți taie respirația… Am făcut popas undeva la poalele munților, am respirat aerul ozonat, am admirat frumusețea naturii. Am ajuns la destinație și totul părea firesc. Ne așteptau drumeții prin munți și multe aventuri. Dar, noaptea neagră mi-a răpit-o ! O noapte atât i-a trebuit să pășească în lumea de dincolo.
Prin ochi de matur privesc acum acele întâmplări, dar cicatricea acelor răni mă doare și azi la fel ca atunci pentru că mi s-a părut așa nedrept… Ridicam ochii spre cer căutând acolo răspunsuri… Un om atât de bun si cald, o inimă mare de ce a trebuit să plece atât de timpuriu ?Nimeni nu mi-a dat răspunsul așteptat și am căzut într-o letargie nefirească… Mă așteptau examene serioase, intrarea la liceu, iar eu refuzam să mănânc, să vorbesc, să gândesc… Șocul a fost atât de mare încât părinții își făceau cu adevărat griji pentru mine…Într-o seară, mama m-a abordat încercând să mă facă să ies din starea depresivă. Mă simțeam încolțită să dau răspunsuri pe care nici măcar nu le puteam gândi – pentru că ideile o luau la fugă -. Ochii ei mari, ieșiți din orbită erau dovada clară că ar cam fi timpul să mă adun și să deschid gura. Pare hilar, dar gura nu vroia sub nici o formă să mă asculte. Gândurile păreau criogenate de mult într-un ungher secret al minții mele și eu, sărmană luptătoare pe frontul vieții, eram incapabilă să le găsesc. Mama de-a dreptul nedumerită că nu reacționez defel, m-a luat în brațe și mi-a șoptit la ureche : Sunt aici, alături de tine, te iubesc și putem să fim cele mai bune prietene… trebuie să vrei și tu…
Într-o sforțare titanică de voință am apelat la un zâmbet igenuu – cum făceau acele fete drăgălașe din filme – doar pentru a alunga norii de pe fruntea mamei. Obținusem o abilă amânare, dar într-o zi avea să afle durerea din sufletul meu. Ea avea o singură vină ! Nu era acolo lângă mine când aveam nevoie, în rest… Ceva mai târziu am auzit ca un cântec ce-mi era fredonat melancolic, glasul bunicii îndemnându-mă: „lasa-ti visele sa zboare si urmeaza-le mereu..”. Și… de atunci încerc să urmez versurile cântecului ce au devenit chiar motto…

************************************

Fragmentul face parte dintr-un eseu de-al meu și vreau să aflu părerea voastră 🙂

S-ar putea să-ți placă și:
jocul ielelor
nonconformism versus conformism
iubeste neconditionat viata

Anonim

Imi pare rau ca s-a intamplat asa.
Dar ai avut parte de dragostea ei, si acesta a fost pentru tine un important punct de pornire in viata.
Port si eu in mine amintiti asemanatoare… Doar ca bunica mea se stinge incet, precum o lumanare. Are foarte multi ani. De la o zi la alta e tot mai mult Dincolo. E dureros si asa, dar… inevitabil. Nu stiu cand am sa pot scrie vreodata asa cum se cuvine despre ea. Ar merita un poem intreg. Ea a fost cea care, din copilarie, mi-a dat "startul" pentru scris, sugerandu-mi, prin cateva cuvinte, niste imagini frumoase. Prin vocea ei blanda, cuvintele au inceput sa danseze si sa brodeze stari de spirit, culori, fericiri.
Mi-e dor de acele vremuri.
Bunicii, si mai ales aceia care ne-au crescut, ne vor ramane de-a pururi in suflet…

Liliana

Acuarele, a fost o perioada grea din viata mea mai ales ca aveam doar 14 ani… Ulterior, am invatat si inteles mai multe … Mai devreme sau mai tarziu toti vom pasi dincolo. Conteaza ce lasam in urma noastra si cum sau cum spunea Maya, la final de calatorie, nimic din ce am dus sau nu , nu va mai conta, ci doar ca am ramas in picioare pana la sfarsit.

Liliana

Prin acest eseu nu am incercat sa fiu melodramatica, ci doar sa scriu dintr-o perspectiva subiectiva , sa incerc ceea ce se numeste eseul personal… Nu stiu cat am reusit…

Rontziki

M-au emoţionat foarte mult rândurile tale şi mi-au dat lacrimile…După părerea mea, este scris din tot sufletul şi este extrem de frumos şi de autentic, ca să zic aşa 🙂 Nu mă pot raporta la el ca la un eseu, ci ca la un crâmpei de suflet 🙂

Liliana

Multumesc mult pentru cuvintele tale si da, am tendinta aceasta de a scrie prea subiectiv, nu pot altfel, asta e… 🙂
Mai ales cand e vorba de ceva ce am trait…
Sper ca nu te-am intristat prea mult…

fly2sky

Emotionant! Legatura dintre bunici si nepoti e una speciala , mai ales cand petrecem mult timp alaturi de ei. N-ai putea scrie astfel de lucruri decat subiectiv..ai exprimat foarte frumos amintirile astea. Si nu e usor sa scrii despre tine..cel putin mie nu imi e.. 🙂

Liliana

Nu e usor sa scrii despre tine si despre ce ai trait , dar este cel mai autentic si cel mai la indemana. Cei ce au inca bunici si parinti sa invete sa-i pretuiasca la adevarata valoare, cam aceasta ar fi morala eseului meu…
Stiu ca si tu ai probleme cu subiectivismul… 🙂 Ma bucur ca suntem in acelasi club…

Maya

Imi cer scuze ca va trebui sa iti scrui aici!

Din pacate mi s a interzis sa raspund pe blogul "Duelul Mintilor" de altfwl nu e un duel al mintilor …asta clar!

Am cerut sa fie scos editorialul de acolo, dar se pare ca unor Azazei le place joaca in noroi!
Nu-i nimic
Mai mult de-atat am cerut sa fiu scoasa de pe acel blog, sa nu mai fui membru acolo, dar iarasi Admin ul a mintit cu nerusinare ca el mi-a interzis asta!
Sutn oripilata de-a dreptul…nu ma asteptam ca Lucian sa aiba iudeica manifestare, mai ales ca un om la varsta lui ar fi trebuit sa aiba o minimala constiinta de sine.
Doare!
Doare sa vad ca revolt demoni in ei, sa vad ca sunt atat de goi si ca din toti cei de fata doar tu si alti cativa au reusit sa surprinda mesajul meu.
Doare ca acolo unde adevarul e iubirea si ar trebui sa biruiasca – primesc inapoi palme murdarite de ignoranta si mizeria slabiciunii lor.
Doare sa vad ca acolo unde frumusetea umana ar trebui sa ne aduca pe oti la intreg – lasa in loc uratenia care dezbina prin orgolii, slabiciuni, vanitati, impotente sufletesti.
Si mai doare sa vad ca am ajuns in fata unor oameni in care am sperat ca vor cauta in ei insisi adevarul, dar au deviat mesajul pana la cotele mizeriei din ei insisi.
Intr-un final am ajuns la tine Lolita@ sa iti multumesc pentru ca ai empatizat cu tot ce am scris acolo, din toata durerea mea – am ajuns sa vad cum 1 sfulet mi-a umplut inima iar de speranta!
Daca din 100 de capete , unul singur a strigat Iisus si nu Barabas – omenirii i s-a mai dat o sansa!
Iti multumesc din toata inima pentru ca existi, ca mai exista oameni ca tine si asta nu ma face decat sa sper…ca omenirea nu e pierduta cu totul…
Cat despre neputinta mea de a imbratisa sufletele pierdute, ma rog cu fiece zi care trece sa li se lumineze inima si sa priveasca in ei insisi – pentru ca nu eu sunt cea care trezeste!
Ci ei!

Sa fii puternica in continuare si dreapta cu cei din jurul tau, pentru ca oameni catine sunt valorosi mie si nu numai.

Te imbratisez cu mare sinceritate si multumire sufleteasca,
Maya

Maya

E jale ce se intampla acolo…
De ce nu vrea omul ala sa scoata editorialul! de ce face atata revolta?

Andreiradu e pierdut… si cati sunt ca el …Dzeule…
N-au inteles nimci din ce le-ai scris!
Sunt instare de soc… in ce m-am bagat 😐

Liliana

Maya, nu pot spune decat ca sunt bucuroasa ca am reusit sa empatizez cu tine si ca m-ai gasit pe aici prin virtual…
Nu inteleg ce anume a starnit valul de replici si de ce s-a ajuns unde s-a ajuns. Poate mai exista o speranta totusi si vor intelege in cele din urma mesajul tau…
Toate cele bune!

Artemys A

"lasa-ti visele sa zboare si urmeaza-le mereu "..Din ce melodie este? M-am indragostit pe loc de acest citat.Multumesc anticipat. p.s: cat despre eseul tau..mi se pare superb si emotionant.Pe alocuri ma regasesc si eu, fiind ca am fost foarte atasata de bunica mea

Dă-i un răspuns lui fly2sky Anulează răspunsul