Depăşirea condiţiei sau lăcomie?

Era
odată un cioplitor în piatră nemulţumit de el şi de soarta pe care o avea.
Într-o
zi a trecut pe lângă casa unui negustor bogat şi prin poarta deschisă a văzut o
mulţime de avuţii şi oaspeţi importanţi. “Cât de puternic trebuie să fie
negustorul acesta” s-a gândit cioplitorul în piatră. A devenit foarte invidios
şi şi-ar fi dorit să fie înstărit ca acel negustor. Atunci n-ar mai trebui să
trăiască viaţa unui cioplitor amărât.
Spre
marea lui surpriză deveni negustorul însuşi, bucurându-se de tot mai multă
bunăstare şi putere decât ar fi visat vreodată să aibă, invidiat şi detestat de
cei mai puţin înstăriţi decât el. Dar curând, un funcţionar de rang înalt a
trecut pe acolo   într-o trăsură, însoţit de o mulţime de
slujitori şi escortat de soldaţi bătând tobele.
Oricine,
indiferent cât de bogat era, trebuia să se închine adânc în faţa procesiunii.
“Câtă putere are acest om!” s-a gândit negustorul. “Mi-aş dori să fiu un
asemenea funcţionar de rang înalt!”
Şi a
devenit un funcţionar transportat pentru tot cu trăsura lui împodobită, urât şi
temut de oamenii din jur care trebuiau să se încline până la pământ când trecea
el.
Era o zi toridă de
vară, iar oficialul se simţea foarte nemulţumit, în trăsura lui lipicioasă. S-a
uitat sus la soare. Soarele strălucea mândru pe cer fără să-i pese de prezenţa
lui.
„Cât de puternic este
soarele ” s-a gândit el. „Aş dori să fiu chiar eu soarele!”.
Şi a devenit soare
strălucind mândru deasupra tuturor, pârjolind câmpiile, blestemat de fermieri
şi de lucrători. Dar un nor imens, negru s-a aşezat între el şi pământ, aşa
încât nu-şi mai putea arunca lumina dedesubt. „Ce puternic este acest nor de
furtună!” s-a gândit el. „Mi-aş dori să pot fi nor”.
Şi a devenit un nor
inundând câmpuri şi sate, blestemat de toată lumea. Dar curând norul a fost dat
la o parte de o forţă mai mare, vântul. „Ce puternic este vântul!” s-a gândit
el „Mi-aş dori să pot fi vântul.”
Şi a fost vântul,
doborând ţiglele de pe acoperiş, scoţând copacii din rădăcini, urât şi temut de
toţi cei aflaţi în calea lui. Dar după un timp, vântul a dat peste ceva pe care
nu l-a putut urni din loc oricât de tare ar fi suflat, o stâncă înaltă. „Ce
puternică este această stâncă” s-a gândit el. „Aş dori să pot fi o stâncă”.
Şi a devenit o stâncă
mai puternică decât orice altceva de pe pământ. Dar cum stătea acolo, a auzit
sunetul unui ciocan batând, o daltă în piatra tare şi a simţit că ceva se
schimbă. „Ce poate fi mai puternic decât mine, care sunt o stâncă!” s-a gândit
el. S-a uitat în jos şi a văzut departe dedesubt, silueta unui cioplitor în
piatră.

Scopul vieţii

     Oscar Wilde spunea că ” scopul vieţii este dezvoltarea personală. Înţelegerea perfectă a naturii fiecăruia – iată de ce ne aflăm aici. În zilele noastre oamenilor le este frică de ei înşişi. ” Un mare adevăr dacă e să ne gândim puţin… De fapt, confortul de care unii nu ne putem lipsi, a devenit o necesitate în momentul în care am realizat că e mai uşor să ne luăm maşină şi casă sau să avem termopane şi izolaţie termică decât să ne cunoaştem mai bine, să sondăm tenebrele interiorului nostru. O pierdere enormă de timp, ar spune unii, o revelaţie, ar spune alţii. Tocmai pentru că valorile s-au inversat, noi ar trebui să avem tăria să renunţăm la unele lucruri în beneficiul altora, fără ca totul să fie melodramatic sau cu sacrificii dureroase. De mici copiii învaţă valoarea banilor şi că aproape totul are un preţ. Nu mai respectă bunul simţ, pentru că tupeul este la modă, nu mai citesc cărţi pentru că a ieşit filmul 3D sau găsesc studiul plictisitor şi acest lucru pentru că nu mai au timp să adauge poze pe facebook sau să dea like-uri, eventual să posteze ceva de genul cine era ăla din poză, cine te ţinea de mână, ce faci sau ştii cine sunt eu băiiiii ? Nu exagerez cu nimic.Mi-am făcut cont pe facebook special pentru a interacţiona în alt mediu decât cel şcolar, nu pentru a-i spiona, ci pentru a le înţelege mai bine psihologia specifică vârstei şi am fost foarte dezamăgită. Simţi că lupţi cu morile de vânt, că eşti ultimul mohican…Cu atât mai grea devine misiunea unui pedagog… Speranţa moare ultima ! Luminiţa de la capătul tunelului poate va apare…
     Întâlnim pe drumul vieţii chipuri de oameni şi întâmplări uneori inedite, deosebite, alteori stranii, inexplicabile. Unii oameni şi unele întâmplări ne vor influenţa mai mult pe parcursul creşterii noastre şi ne vor ajuta să devenim adulţi responsabili.Uneori ne putem simţi singuri, trişti, dar niciodată nu trebuie să ne simţim învinşi. Putem pierde, putem greşi, putem suferi, dar nici o clipă nu trebuie să ne gândim să abandonăm. Trebuie să privim viaţa cu ochi de învingători şi ea ne va răsplăti. Tot timpul trebuie să ne amintim că suntem puternici şi că sunt lucruri pe care nimeni nu le poate face mai bine decât noi. Nichita Stănescu spunea că ” oamenii sunt păsări cu aripile crescute înăuntru. ” Antoine de Saint- Exupery mai spunea : ” Nu poţi vedea bine decât cu inima. Esenţialul este invizibil pentru ochi.” şi ce dreptate avea…
Merită văzut videoclipul care are legătură cu ce am amintit în postare… Enjoy!