Jocul ideilor în ipostaza zilnică a eu-lui

Un copil de 4 anişori stătea în vecini de un bătrân a cărui soţie murise de
curând. Copilul, văzând bătrânul plângând în curtea casei, s-a apropiat şi s-a
aşezat la pieptul lui. Când mama lui l-a întrebat ce a făcut la vecin, copilul
a răspuns:
– Nimic, l-am ajutat numai să plângă.

Jaime
încerca să reuşească să obţină un loc in echipa de fotbal a şcolii. Mama lui
ştia că băiatul pusese suflet în asta şi se temea că nu va fi ales. În ziua în
care locurille au fost repartizate, Jaime ieşi alergând cu ochii sclipind,
mândru şi emoţionat.
– Ghiceşte mamă, strigă şi apoi spuse cuvintele care au rămas ca o lecţie
pentru mama lui. Am fost ales să aplaud şi să animez.

Profesoara
Debbie Moon studia cu grupul ei din clasa întâi un tablou cu o familie. În
tablou era un copil, care avea părul de altă culoare decât restul membrilor
familiei. Unul din copiii din grup sugeră că acel copil din tablou era adoptat.
Atunci, o fetiţă din grup spuse:
– Eu ştiu totul despre adopţii pentru că eu sunt adoptată.
– Ce înseamnă să fii adoptat? întrebă un alt copil.
– Înseamnă că tu creşti în inima mamei tale, în loc să creşti în burta ei, a
spus fetiţa.

Un
copil de 10 ani stătea în faţa unei vitrine a unui magazin de pantofi pe
stradă, desculţ, privind prin fereastră şi tremurând de frig. O doamnă se
apropie de copil şi îi spuse:
– Micuţul meu prieten, la ce te uiţi cu atâta interes prin fereastra asta?
– Îi ceream lui Dumnezeu să-mi dea o pereche de pantofi, a răspuns copilul.
Doamna l-a luat de mână şi au intrat în magazin. Ceru vânzătorului o jumătate
de duzină de şosete pentru copil. Întrebă dacă i-ar putea da un vas cu apă şi
un prosop. Vânzătorul îi aduse ceea ce i-a cerut. Ea luă copilul în spatele
magazinului, îi spălă picioarele şi i le-a şters. Atunci vânzătorul sosi cu sosetele.
Doamna îi puse o pereche copilului şi îi cumpără o pereche de pantofi. Restul
de şosete i le dădu copilului. L-a mângâiat pe cap şi i-a zis:
– Nu e nicio îndoială că acum te simţi mai bine micuţule!
Când ea se întoarse ca să plece, copilul o prinse de mână şi, privind-o cu
lacrimi în ochi, o întrebă:
– Dumneavoastră sunteţi soţia lui Dumnezeu?

Cu
trecerea anilor ne pierdem inocenţa, care nu este altceva decât înţelepciunea
pe care ne-a dat-o în dar Dumnezeu. Dacă privim viaţa cu ochi de copil, s-ar putea
să înţelegem mai bine acest joc de a trăi şi a evolua.

Dacă
ne-am păstra sufletul de copil poate am uita de trivialul şi urâtul vieţii, am
fi liberi şi am trăi mai frumos… Vă doresc să nu uitaţi nicicând de copilul
din voi! 🙂