căutam poveşti auzite din copilărie.

Prin munţii înalţi rătăceam îndelung,

căutam castele visate în tinereţe.

În grădina iubitului n-am rătăcit

aici era veselul cuc pe care dorul meu îl
urmase.”

Edith Södergran Prin pădurile
mari

Te caut mereu, sunt
flămândă de tine! Mi-e foame de buze cărnoase cu gust de fruct copt, mi-e dor
de pădurea verde şi iarba ce se întindea între noi. Când se va opri acest
tumult, iureş al trecerii anotimpurilor ce ne desparte clipele de beatitudine?
Totul e un sprint!  Mergem în fugă, iubim
în fugă, dormim în fugă. Apropos ştii ca a venit toamna? E toamnă şi din nou mă
cuprinde acel vârtej ameţitor de emoţii ca la fiecare început de vals al
frunzelor. Aş vrea ca acest tumult în care ne ducem viaţa să stagneze pentru că
e doar o iluzie faptul că ne descurcăm în labirintul lui. Mi-aş mai dori ca să
ne gândim măcar din când în când la frumuseţea din jur. Să ascultăm glasul
naturii, să vedem cum creşte firul ierbii sau să facem o plimbare simplă în
pădure înconjuraţi doar de alaiul de frunze foşnitoare. Covorul moale şi paleta
cromatică din jur, doar ele, ar trebui să ne facă să ne oprim măcar câteva
clipe pentru a inspira miresmele umede şi amărui inundate de un fum abia
perceptibil şi învăluite de o ceaţă răcoroasă ce dă pădurii un aer de basm.
Vântul plăpând de toamnă să dezmierde după-amiezile petrecute în natură. Să ne
uităm apoi în jur, să atingem frunzele scorţoase şi pictate în culori de vis,
să ne odihnim lângă trunchiul unui copac din inima pădurii, să ascultăm
liniştea profundă sau respiraţia caldă de lângă noi. În pădure toamna, deşi
totul are o undă de tristeţe, magia culorilor şi a locurilor tainice o
estompează. Vraja desprinsă din basme uitate ne poate cuprinde atunci când
păşim pe cărări tomnatice şi ne alungă gândurile grele ce ne împresoară uneori
fruntea. Am putea chiar să facem o înţelegere tacită cu frigul şi umezeala să
ne lase să visăm fie şi lângă o cană de ceai din fructe de pădure. Apoi, dacă
am reuşi toate acestea, dar mai ales să ne regăsim în mijlocul naturii, am
putea să ne dedăm unei pasiuni atât de omeneşti, să fim un întreg. Atunci
paragina şi griul din jur nu ar mai părea aşa de întunecate, atunci lumina care
mai ieri avea sclipiri jucăuşe ar fi mai strălucitoare şi mai caldă, atunci
plecarea păsărilor în zări îndepărtate nu ar mai fi aşa de dureroasă, atunci
poate am fi mai aproape de noi, am iubi cu adevărat.

„Sunt singură
printre arborii lacului,

Sunt prietena vechilor
brazi de pe mal

Şi confidenta secretă a
tuturor sorbilor tineri.

Singură stau culcată
şi-aştept,

n-am văzut pe nimeni
trecînd prin părţile-acestea.

Flori mari mă privesc
de sus, de pe lujere-nalte,

Plante agăţătoare amare
mi se strecoară în sân,

n-am decât un nume
pentru tot, pentru toate, şi numele-i dragoste.”

Edith Södergran Suflet în aşteptare