Cuvinte din trecut – Viaţa pe un peron

Prima poruncă: Să aştepţi oricât.
A doua poruncă: Să aştepţi orice.
A treia poruncă: Să nu-ţi aminteşti, în schimb, orice. Nu sunt bune decât amintirile care te ajută să trăieşti în prezent.
A patra poruncă: Să nu numeri zilele.
A cincea poruncă: Să nu uiţi că orice aşteptare e provizorie, chiar dacă durează toată viaţa.
A şasea poruncă: Repetă că nu există pustiu. Există doar incapacitatea noastră de a umple golul în care trăim.
A şaptea poruncă: Nu pune în aceeaşi oală şi rugăciunea şi pe Dumnezeu. Rugăciunea este uneori o formă de a spera a celui ce nu îndrăzneşte să spere singur.
A opta poruncă: Dacă gândul ăsta te ajută, nu evita să recunoşti că speri neavând altceva mai bun de făcut sau chiar pentru a te feri de urmări.
A noua poruncă: Binecuvântează ocazia de a-ţi aparţine în întregime. Singurătatea e o târfă care nu te învinuieşte că eşti egoist.
A zecea poruncă: Aminteşte-ţi că paradisul a fost, aproape sigur, într-o grotă. „
(Octavian Paler, Viata pe un peron)

O interpretare proprie …
1.Aşteptarea este o stare bună atunci când aştepţi să se întâmple ceva extraordinar sau ceva obişnuit dar cu resorturi profunde în interiorul tău.
2.Sunt oameni care aşteaptă de mult , când pe unii, când pe alţii, când pe ruşi, când pe americani convinşi în subsidiar că ei ar fi soluţia de rezolvare a problemelor lor.
3.Paler spunea că ar fi bine să ne amintim doar ceea ce ne face să trăim în prezent. E important să realizezi ce merită în prezent atenţia ta, ce lucruri, ce oameni, ce idealuri! Uneori ne împiedicăm de mărunţişuri care ne consumă seva, esenţa inutil, iar când ne dăm seama ori e prea târziu, ori am luat-o pe alt drum.
4.Ce ar fi viaţa fără provocare? Un şir neîntrerupt de zile, monotone şi lipsite de substanţialitate pe care le-am număra ca să ni se pară mai puţine, dar ele s-ar înmulţi în contra noastră doar pentru a ne face în ciudă şi a ne râde în nas că suntem muritori.
5.Aşteptarea a ceva ce poate dura toată viaţa nu ar trebui să ne dezarmeze. Exact când avem impresia că lucrurile nu merg tocmai pe făgaşul lor se întâmplă un mic accident al naturii sau doar o tentativă de echilibrare a balanţei din partea destinului ghiduşiu de care nu suntem conştienţi decât atunci când dispare.
6.De aici şi incapacitatea noastră de a umple golul din existenţa efemeră, de aici şi angoasa şi plictisul şi tot răul din lume.
7.Alergăm atunci la rugăciune şi ne încredem în puterea ei, dar dacă îndoiala îşi face cuib în chiar ungherele şi tenebrele noastre cine ne poate salva? Ni s-a dat ca ţintă a strădaniilor noastre inaccesibilul şi doar prin luptă atât trupească cât şi spirituală putem merge înainte fără să ne pese de victorie.
8.Speranţa zâmbeşte strădaniei! Urmările ar fi să ne pierdem pe noi înşine, inima de unde porneşte fiorul vieţii, sufletul apoi…
9.Când atunci ne mai putem aparţine nouă înşine? Poate doar în momentele de profundă sinceritate când în faţa unei oglinzi imaginare ne-am face o autoevaluare, când am putea să ridicăm ochii plini de trufie şi să strigăm: cine sunt eu?
10.Sunt omul grotelor, cel care a gustat din mărul cunoaşterii şi al discordiei? Sunt urmaşul lui sau doar mă lupt să înţeleg învăţătura duhului, harul?
Ar putea fi o altfel de viziune a poruncilor lui Paler? Voi ce spuneţi?

Postarea face parte din joaca de duminică, cuvinte din trecut la propunerea lui Tiberiu în care se fac repostări şi pentru luni peronul văzut de mine ca stare de aşteptare la propunerea lui psi .
Au mai poposit pe un peron: psitibi, cioburi de chihlimbar, redsky, cita, scorpio, virusverbalis, almanahe, dictatura justitiei, Vero, vant de toamna, Gina,

Tiberiu

Spun unii că românul s-a născut poet. Ei, aş spun io'. Românul s-a născut filosof. 🙂

Serios vorbind, mi-au plăcut mai mult cugetările tale decît cele ale lui Paler.

almanahe

aşteptăm oricât şi orice cu speranţa cât-ului ş ce-ului râvnit; de-acolo, de pe peronul “aşteptând”, ne amintim orice, întristări, bucurii, căci simţurile nu pot fi ţinute în frâu, căci ce-i prezentul altceva decât trecutul de acum o secundă şi viitorul secundei următoare? Nu număr secundele, aşteptările au din dotare provizoratul, aşa vieţuiesc…în oala cu rugăciunea fierb miruri laolaltă cu mirările, Dumnezeu e cel cu lingura învârtind, să nu se lipească, să nu se ardă…pustiul e în fiecare din noi, golul nu e decât aglomerări, dar reuşim cumva să-l înflorim dacă ne grădinărim frumos şi punem plăcuţa :NU CĂLCAŢI!
Paradisul sunt eu şi desenele pe care mi le scrijelesc în peştera minţii…Iadul nu e decât alternativa faptului că ardem prea tare, fără să înţelegem însemnătatea lui “moderat” pe care nu-l putem înţelege decât abia după ce-am dat pe-afară…nişte poruncitori ! 🙂

psi

eu te-am citit de câteva ori, ieri şi astăzi. dar când să scriu, apărea ceva. aşa că am amânat până acum… şi te-am mai citit o dată.
interesant cum un singur cuvânt, aparent banal, "peron" a scos din noi astăzi texte extrem de pline de miez. nici al tău nu se abate…
şi eu sunt fanul marilor aşteptări, cele cu rost şi nu pasive.

Liliana

@tiberiu,
ma flatezi prin observatiile tale. Daca ti-au placut cugetarile mele, nu pot decat sa ma bucur…

@Scorpio,
suntem profunzi si ne e bine! 😉 Multumesc pentru cuvinte si vizita!

@almanahe,
WOW! Ce comentariu! imi place mult interpretarea ta! Speranta deci e vinovata de stradaniile noastre si de incercarile uneori herculiene… 😉 Pe peron asteptam si cum ajungem in trenul vietii suntem pasageri ce-si ocupa cuminti locul. Unii s-ar putea sa se considere privilegiati pentru ca au ocupat un loc in compartiment si se vor uita putin superiori la cei de pe culoar. Dar, in cele din urma vor realiza ca suntem toti la fel, avem aceeasi finalitate si ar trebui sa intelegem ca avem si acelasi tel, scop. Pestera mintii pe care ne scrijelim fiecare hieroglifele golului existential, simtit uneori, depinde si de felul in care ne gospodarim eu-l propriu, sunt de caord! Mai greu cu placuta Nu calcati! Sunt multi care de-abia asteapta sa arunce cu noroi si sa calce cu bocancii in acea pestera! A, da si suntem poruncitori! ;)))

Liliana

@psi,
ma bucur ca ti-au placut randurile mele! Peronul are pentru fiecare alte conotatii, in functie de perceptia fiecaruia si de experientele de viata, dar implica in toate cazurile asteptarea a ceva mai bun, mai frumos si cu rost. 🙂

@Cita,
multumesc! Si randurile tale imi sunt la inima! 😉

virusverbalis

De Octavian Paler
"Doar un pas ne desparte.
Nu ştiu dacă pasul absent
e al meu
sau al tău.
Tu stai pe un mal al lui
eu pe altul
şi între noi curge noaptea.
Ca să ajungem atât de aproape
ca să rămânem atât de departe
doar un pas ne desparte
şi între noi curge noaptea continuu
prin pasul absent."
ps/Numai bine!

Dă-i un răspuns lui virusverbalis Anulează răspunsul