sursa foto

sursa foto

Pe un colţ de stea, visele îmi stau aninate şi sunt seri în care splendoarea cerului împodobit mă fac să rememorez. Îmi amintesc vag frânturi din discuţiile ce mi-au înfierbântat mintea şi mult timp mi-au încălzit tâmplele de copilă visătoare. Bunicul obişnuia să ne poarte prin plimbări imaginare, prin diverse galaxii sau constelaţii cu ajutorul povestirilor lui pline de învăţăminte. Eram mai mereu călare pe o cometă săltăreaţă sau pe un vârf de stea, în gândurile mele.

– Ştiţi ce este o stea? ne întreba uneori calm şi cu vocea lui gravă.

– Un punct strălucitor pe cer!

– O văpaie!

– Un diamant!

– O sclipire! ne întreceam noi nepoţii în răspunsuri, amuzaţi şi distraţi.

– Ei bine, steaua e un corp ceresc, strălucitor într-adevăr, dar şi masiv! Are o formă aproape sferică şi e plină de energie în interior! spunea jovial bunicul.

– Adică, cum e plină de energie?  întrebam nedumeriţi şi cârcotaşi.

– Păi, dragii mei, stelele sunt instabile din cauza plasmei din care sunt făcute şi fuzionează atomic în interiorul lor. Atunci se simţea clar în timbrul lui, pasiunea pentru fizică. Ne putea povesti ore în şir cum stelele apar ca puncte de culori diferite, cu fluctuaţii de luminozitate – de aici sclipirea lor diafană – şi cu un diametru aparent egal. Uneori foloseam telescopul bunicului şi observam mii de stele din Calea Lactee. Ne-am aventurat să le dăm şi nume după inspiraţia de moment: steaua nordului, steaua sudului, steaua norocului, steaua Mariei, steaua polară, steaua mamei, a tatălui şi multe alte denumiri pe care ulterior le uitam. Uneori, în serile în care stelele împodobeau maiestos cerul nocturn, mă visam locuitoarea unei planete îndepărtate sau călătoream printre ele spre galaxii necunoscute, într-o navă spaţială ce semăna izbitor cu a celor din Star Wars. Căutam continuu sensuri noi, răspunsuri, bunicul mă ajuta mereu cu un sfat şi uneori găseam printre ideile şi stelele din închipuirea mea şi câte o ” fântână” din care îmi potoleam setea de nou, de frumos. „Apa” aceea era mai mult decât o hrană pentru că se năştea din drumul străbătut sub stele zi de zi, din imaginaţia mea.

– Ştiţi care este cea mai apropiată stea de Pământ? ne trezea bunicul din reverii cu câte o întrebare. Cum noi eram prea fascinaţi de magia din spatele telescopului şi reduşi la tăcere de strălucirea de vis a stelelor, nu mai auzeam întrebările lui. Ne răspundea tot el, calm şi plin de înţelepciune.

– Soarele este cea mai apropiată stea de Pământ! E „doar” la 15 milioane de km. distanţă de noi. Când auzeam acel „doar” ne apuca un chicotit nebun. Şi pentru că bunicul observa amuzamentul nostru la acel „doar”, îşi continua peroraţia.

– Şi lumina lui are nevoie de „doar” 8 minute pentru a ajunge la noi, spre deosebire de lumina celor mai îndepărtate stele din univers care călătoreşte milioane de ani până la destinaţie. Reuşea să ne capteze din nou atenţia şi veneam lângă el pentru a-l bombarda cu şi mai multe întrebări.

– Bunicule, dar cum se nasc stelele? deveneam brusc interesaţi.

– Ei, dragii mei, e un proces anevoios, în decursul a milioane de ani! În interiorulo unor nebuloase se formează globule cu un echilibru fragil, care se contractă cu timpul şi se transformă în protostele şi apoi în stele. Nu în totalitate elucidaţi, dar încântaţi că am primit un răspuns, ne aliniam cuminţi în iarba din grădină şi începeam din nou numărătoarea stelelor şi redenumirea lor. Când cântecul greierilor devenea mai sonor în liniştea nopţii, bunica ne striga în casă. Ne lăsam convinşi cu greu să renunţăm la periplu şi apoi, în somn, culegeam vise luminaţi de steaua noastră norocoasă. Apoi ne legănau versurile unui cântec cunoscut:

” Stelele care cad… nu pier

  Stelele care cad se duc

  Spre un alt cer…”