Sunt sigură că totul e nesigur, până la proba contrarie…

Informaţiile curgeau ca un torent, iar cei care erau convocaţi la acea sedinţă păreau nişte zombi, din filmele horror. Lucraseră ore în şir, zi şi noapte, pentru ca firma să ajungă din nou în topuri, iar accentul era pe faptul că oricine trebuie să se simtă în siguranţă atunci când se urcă la volanul maşinii create de ei. Paradoxal, Ana nu-şi permitea încă luxul de a avea maşina despre care vorbea cu aşa patos, pentru a-i instrui şi sensibiliza pe tineri cu privire la principiile siguranţei rutiere. Firma lor se putea mândri cu o gamă de 12 vehicule care au obţinut nota maximă de 5 stele la testele EuroNCAP. Cuvintele cheie erau protecţie, control, statornicie emoţională, respect de sine, tărie personală şi toate, absolut toate, sunau atât de frumos în sala de conferinţe, dar erau atât de greu de pus în practică. A fost muncă în echipă şi au reuşit, acesta era obiectivul propus şi l-au atins. În rest, în viaţa Anei totul era un  haos, nimic nu era sigur şi era nevoie de o revigorare, de o stategie inteligentă de self esteem pe care nu era capabilă să o creeze decât pentru firma la care lucra, nu şi pentru ea. Era conştientă că iluzia omului modern este siguranţa, dar mai ştia şi că totul e relativ, e nesigur. Cine o vedea pentru prima dată, putea jura că e o puştoaică necoaptă şi incapabilă să elucideze dilemele în care firma se scufundase de atâtea ori. Nimic mai greşit! Se transforma într-o leoaică şi se lupta cu lupii de stepă şi şacalii bătrâni din garda veche cu o dibăcie ce era greu de dibuit în spatele acelui chip de copilă. Pentru a contracara orice tentativă de a gândi preconceput, vorbea mult şi explica în termeni clari soluţiile viabile. Părea o persoană sigură pe ea, dar adevărul era altul. Viaţa a fost grea pentru ea, a trecut prin multe încercări care au marcat-o şi de atunci şi-a ales un citat preferat: „Siguranţa este mai degrabă o superstiţie. Nu există cu adevărat în natură… Viaţa este ori o aventură îndrăzneaţă, ori nimic interesant” a lui Helen Keller. Obişnuia să adauge că pe acest pământ nu există siguranţă, ci doar provocări, oportunităţi, iar conducerii îi plăceau vorbele de duh pentru că, le ascundea imperfecţiunile inerente…
Ana, ajunsese în sfârşit acasă, după o zi obositoare şi după ce se strecurase ca o felină pe străzile alambicate ale oraşului. Făcea eforturi şi sacrificii mari pentru a avea un loc pe care să-l numească acasă… Avusese şi în acea seară parte de o aventură, sau cel puţin aşa credea ea. Lucra în ture uneori şi era nevoită să circule şi noaptea, iar mersul pe jos o făcea să se simtă spionată, urmărită de fiinţe ce păreau apărute din adâncul tenebrelor, cu ochi de smoală şi chip înfiorător. La început, mergea agale, pândind umbrele sau ascultând hârşâitul paşilor ireali. Apoi, grăbea pasul şi începea în cele din urmă să alerge. Străzile mai puţin luminate, în semiîntuneric îi aduceau mereu pe spate şiroaie reci, iar gâtul i se usca de emoţie, de frică. Uneori se simţea ca un maidanez, fugărit şi alungat, ce mergea pe străzi nesfârşite, dar care se consola cel puţin că avea o casă. Nu avea însă pe nimeni să o ajute, să o protejeze şi mergea zilnic kilometri pentru a economisi banii daţi pe abonamentele pe mijloacele de transport în comun, iar creditul pentru casă o lăsa cu foarte puţin pentru supravieţuire. Nimeni nu ştia adevărul, era o adevărată maestră a disimulării şi îşi juca rolul ca o actriţă talentată. Singură trebuia să găsească, mereu, resursele interioare pentru a-şi continua lupta cu morile de vânt. Niciodată însă, nu şi-a plâns de milă, ci a căutat soluţii sau, cel puţin o ieşire din impas.
Aflată în spatele uşii închisă cu multe zăvoare, avea un vag sentiment al siguranţei, deşi, mulţi vecini fuseseră călcaţi de hoţi. Până şi infractorii se specializaseră în aşa fel, încât să nu-şi piardă obiectul muncii. Cazul familiei Popescu a ţinut prima pagină a ziarelor, zile la rând. Din afară, păreau impenetrabili, având o casă înconjurată de un zid şi aveau şi resursele necesare pentru a-şi asigura securitatea. Ana, trecea zilnic prin faţa casei lor şi era uimită de ceea ce poate omul clădi pentru a se simţi în siguranţă: ziduri, camere de supraveghere, porţi metalice acţionate automat, câini dresaţi, încuietori biometrice cu amprente digitale şi alte minuni ale tehnologiei. O cazemată în adevăratul sens al cuvântului, sau ceea ce se numeşte o casă inteligentă. De aceea, a fost şi mai şocată, când a auzit ca tot omul la TV despre acest caz. Se pare că d-l Popescu, om de afaceri prosper, intermedia tranzacţii cu diamante, pentru că aurul nu mai oferea garanţii şi a atras atenţia hoţilor. Era mai tot timpul plecat, iar soţia şi fiica îşi ocupau timpul cât mai frumos posibil. Fiica adolescentă studia la unul din colegiile particulare şi se distra în restul timpului, iar soţia avea grijă de administrarea gospodăriei şi mai făcea şi acte de caritate, din când în când. În acest context, s-a infiltrat în casa lor un tânăr cu potenţial, expert în curăţatul piscinelor, pentru că şi ei aveau una în dotare. Idila nevinovată ce se presupune că s-ar fi consumat între d-na Popescu şi tânărul ce avea pe deasupra şi ochii albaştri, nu prefigura nici o furtună, mai ales că arsenalul de seducţie folosit îi amintise proprietarei de nişte sentimente uitate. Totul a continuat să se deruleze, în paralel, până într-o zi. D-l Popescu ar fi observat şi un stop cadru de pe camerele de supraveghere care o compromitea pe soţia lui, dar nu-i spusese nimic, deşi îndoiala se cuibărise în sufletul său. Într-o zi fatală, când d-l Popescu era abia întors dintr-o călătorie, a fost sechestrat împreună cu soţia, în propria casă. Fiica lor era la o petrecere, dar li s-a alăturat ulterior. Hoţii, în număr de patru, printre care şi o femeie, aveau informaţii precise despre ocupaţia d-lui Popescu şi culmea, au intrat în casă dându-se drept poliţiştii de la firma care asigura paza casei, făcând un control de rutină în urma unei apelări de urgenţă. Fiind cu feţele acoperite de cagule, camera cu laser a fost în imposibilitatea de a le scana feţele şi a trimite datele poliţiei. Unul dintre ei era mai masiv şi ma agresiv şi le administra corecţii la intervale constante, iar solicitarea lor, în schimbul vieţii, era conţinutul seifului din casă. Se pare că aveau informaţii precise despre existenţa unor diamante valoroase, iar atacul viza salvarea vieţii unei fetiţe, ce era a unuia dintre hoţi şi aştepta un rinichi de prea mult timp. Motivele erau însă mult mai complicate. După ce membrii familiei Popescu, ce par mai uniţi ca niciodată, scapă de vigilenţa hoţilor ce îi ameninţau cu o seringă cu conţinut letal şi adevăratele motive se prefigurează, apare şi poliţia adevărată. Se pare că d-l Popescu rămăsese fără bani şi vânduse colierul cu diamante al soţiei pentru a-şi salva familia de la un colaps financiar, dar întâmplarea a avut meritul de a-i face să înţeleagă că împreună sunt imbatabili, că încrederea reciprocă e importantă, iar iubirea învinge tot. Deşi unul dintre hoţi era presupusul amant al d-nei Popescu, se descoperă că era doar un nebun obsedat de frumuseţea femeii. Ana se gândi că era o întâmplare cu happy-end, dar care i-a confirmat faptul că nu te poţi simţi în deplină siguranţă niciodată.
Se spune că păsările cerului sunt mai în siguranţă într-o colivie, decât în libertate, pentru că, acolo alţi ochi le pândesc mereu pentru a le vâna, gândi Ana, într-o doară. Dar cum poţi opri o pasăre să zboare, când aceasta e singura ei raţiune de a trăi? Orice animal sălbatic e prin rotaţie, când vânat, când vânător pentru că aceasta e filozofia lor de viaţă şi le asigură supravieţuirea şi perpetuarea speciei.
Ana se uita galeş la încuietoarea uşii, la chei, la lanţ şi zâmbi gândindu-se la noianul de idei ce au invadat-o. Se retrase în camera ei, îşi desfăcu încet fermoarul de la rochie, îşi aruncă apoi restul hainelor şi se lăsă pradă jetului de apă de la duş. Ce bine se simţea sub acel jet, parcă toate relele erau spălate şi alunecau spre canalizare. Ce uşurare că va scăpa de ele! Picăturile alergau grăbite pe chipul ei încă tânăr şi îi răscoleau alte amintiri. Era o noapte ploioasă de vară, la munte, împreună cu familia. Atunci i se făcuse rău mamei şi o duseră repede la spital, la cel mai apropiat, pentru că erau în creierii munţilor, la o cabană izolată. Tatăl ei condusese tot drumul încordat, fără a spune nici un cuvânt, iar ea, ţinea capul mamei în poala ei de copilă. Ajunşi acolo, pe coridoarele impersonale, albe şi reci ale spitalului, a crezut-o în siguranţă. Halatele albe ce alergau de jur împrejur şi mirosul înţepător de dezinfectant îi confirmau acest lucru şi deşi o lăsase senină, calmă şi cu o îmbrăţişare caldă, în acel pat de campanie, a doua zi la prânz, vestea că nu mai este, a lovit-o necruţător. Rememora şi încrâncenarea cu care tatăl ei a luptat pentru o ţară liberă, era un idealist. Mereu spunea că o ţară liberă se recunoaşte după gradul de siguranţă resimţit de minorităţi. Avea planuri măreţe, dar lupta pentru o viaţă mai bună l-a epuizat şi a plecat şi el, destul de repede după mama Anei. Simţea că nu mai are aer şi se prăbuşi. Aburul apei de la duş o făcu să-şi piardă cunoştinţa. În cădere se lovi de marginea căzii şi nu ştie cât a stat acolo cu apa şi sângele prelingându-se peste ea. La un moment dat, ca într-un vis, simţi nişte braţe care au ridicat-o şi au dus-o într-un loc mai uscat şi cald. Era Bogdan, colegul ei, cel care se transformase în salvatorul ei şi la propriu şi la figurat. Reuşise să spargă carapacea, să elucideze misterul şi înţelese amarul din sufletul acestei femei. Ce s-ar fi întâmplat dacă el nu venea? Sau, dacă nu ar fi insistat, până când a spart uşa? Ar fi rămas acolo, inconştientă şi poate, cineva ar fi descoperit-o la zile distanţă. Când eşti singur, nu eşti niciodată în siguranţă oricâte zăvoare îţi pui la uşă. Uneori ele ar putea să încurce, să întârzie salvarea ta… Deschise ochii şi-l văzu alături de ea pe cel în braţele căruia se simţea în siguranţă. Era acolo, îi ştergea fruntea cu un serveţel umed şi o păzea. Îi asculta respiraţia, îi urmărea perfuzia, îi calma durerea şoptindu-i cuvinte blânde la ureche. Apăruse exact la momentul potrivit. Ştia acum că oricâte întâmplări îi va fi dat să parcurgă va simţi protecţia şi iubirea, după care a tânjit mereu, de când părinţii ei plecaseră într-o lume mai bună.
Acest melanj de iubire şi protecţie avea mereu parfum de dimineţi somnoroase şi zâmbete largi sau în colţul gurii, parfum de bergamot, neroli, lămâie verde mai întâi, apoi nucă de cocos, ylang-ylang şi iasomie, iar spre final  învăluiau simţurile smirna, lemnul de santal şi vanilia. Elle L’aime, Lolita Lempicka, ei da…  🙂

Tema poveştii, din cadrul Clubului condeielor parfumate coordonat de Mirela Pete, a fost propusă de Cătălin Ionescu.
Au mai scris: Cătălin, Mirela, Gabi, Axlandra, Diana, Anca, Elly, Lolita

Diana

“Siguranta este mai degraba o superstitie […]”. Subscriu! 🙂
O poveste frumoasa care imi arata ca siguranta este… intamplatoare. Dar pentru ca nimic nu e intamplator inseamna ca putem fi in siguranta daca avem noroc. Si cum norocul si-l face, uneori, omul, depinde si de noi, sa facem alegeri corecte. Uau! Sa ma opresc pana nu ametesc invartindu-ma in jurul cozii! 🙂 Povestea ta e “de vina”! Imi place si mi-a zapacit neoronii!
Si melodia imi place. Toata lumea a ales melodii minunate pentru povesti!
Zile fericite!

Anonim

Foarte frumos ai descris iluzoria senzatie de securitate, pe care ne-o ofera tehnologia. Niciun aparat nu poate inlocui bratele salvatoare ale unui apropiat…iar sistemele de aparare si izolare, pot fi mereu depasite, pentru ca sunt creeate tot de catre oameni.
Ai ales o modalitate foarte placuta de a face acea tranzitie de la iluzia securitatii, la mana intinsa care ne scapa de necaz.
Mi-a placut povestirea ta si ma bucur ca si tie ti-a placut 'Trespass' cu Nicholas Cage si Nicole Kidman – un film cu adevarat antrenant. 🙂

Elly Weiss

Siguranta nu stiu daca e chiar o superstitie… Dupa mine, e mai degraba o iluzie frumoasa Si inca una dintre cele mai mari.
O poveste complexa, cu mai multe aspecte care releva diverse genuri de siguranta. De siguranta din aceasta iluzorie… 🙂
O inteleg perfect pe eroina ta, adica ii inteleg modul de a proceda, fara a se plange, chiar de a disimula cumva, incercand sa braveze putin, pentru ca viata nu-i era chiar roza. O inteleg pentru ca ma aflu in situatie asemanatoare, nimic nu merge dar pentru a oferi siguranta si incredere restului familiei si eu mai bravez cand si cand. Nu e o minciuna, e doar un mod de a-i proteja. Si Ana incerca sa se protejeze de cei din exterior, de rautate, de intruziunea unor nepoftiti in viata ei. E un mare mister cum a intrat tipul acela prin atatea incuietori…dar e bine ca a reusit. Bravo lui! 🙂 Si a salvat-o si probabil a si cucerit-o cu gestul sau curajos si inspirat.
Frumoasa povestea, mi-a placut. 🙂
O seara cat mai buna, draga mea!

Mirela

Lolita dragă, am aterizat recent de la azuria Mare Egee, și mă bucur mult să te reîntâlnesc, să vă reîntâlnesc pe toți, dragi condeieri parfumați, dragă prietenă!
Siguranța pe care ți-o dă o yală și un zăvor la ușă e chiar iluzorie. Bine, e firesc să încui ușa, mai ales azi, dar asta nu înseamnă siguranță, ci doar prevenție. Siguranța e căldura căminului, iubirea, familia, să fii cu cineva drag, cu cei dragi de care să ai grijă și care să aibă grijă de tine.
Parfumul e magnific, ca toate ale Lolitei! Și melodia!
Superb ai scris, te îmbrățișez cu drag! 🙂

Dă-i un răspuns lui Mirela Anulează răspunsul