Lună: august 2013

Pantera din subterane

sursa foto
Întâmplător am găsit o carte pe care am citit-o datorită numelui autorului de care auzisem numai de bine. Este vorba de Amos Oz, cel mai cunoscut autor israelian, creator al unei opere complexe şi fascinante, romanele sale fiind traduse şi publicate în peste 30 de limbi. Nu sunt critic literar, dar voi încerca să scriu despre impresiile pe care această carte mi le-a lăsat în urma lecturii şi poate, o va găsi şi altcineva, tot întâmplător. 🙂
Acţiunea are loc în Ierusalimul anului 1947. Personajul principal, Proffi, un băiat isteţ de 12 ani îşi povesteşte aventurile pline de avânt adolescentin. Printre ele se numără şi înfiinţarea unei organizaţii secrete DOD, ce avea un slogan simplu, explicit: LSM (libertate sau moarte). Acest grup „lupta” împotriva armatei britanice ocupante, ce exercita presiuni constante asupra evreilor aflaţi la graniţa cu lumea arabă, considerată a fi o altă ameninţare viabilă şi pentru o ţară evreiască liberă. Toate acţiunile întreprinse de această aşa zisă organizaţie, erau însă doar nişte vise frumos poleite, idealizate. Profii făcea parte dintr-o familie evreiască de intelectuali afectată de traumele Holocaustului, de care încercau să se vindece. Aflat la vârsta întrebărilor şi iscoditor din fire, băiatul dă mereu un alt sens tuturor evenimentelor din viaţa lui, latură care îi prilejuieşte întâlnirea cu sergentul britanic Stephen Dunlop, dolofan şi volubil, dornic să înveţe limba ebraică pentru care avea un adevărat cult şi care îi promite că-l va ajuta să pătrundă în tainele limbii engleze. Iluzia pe care şi-o creează este, că în acest fel, va obţine informaţii valoroase pentru organizaţia din care făceau parte, în afară de el şi Ben Hur şi Chita Reznik, cei mai buni prieteni ai lui. Impactul pe care îl are această veste asupra prietenilor lui, nu e tocmai unul pozitiv, aceştia numindu-l trădător.
Am apreciat subtilităţile sufletului omenesc surprinse de Amos Oz în nişte vremuri de restrişte, paradoxurile şi ironiile vieţii.  
Cel mai mult mi-au plăcut pasajele cu descrierea bibliotecii şi cu primii fiori de dragoste ce-l acaparează pe Proffi, dar cartea abundă în detalieri ale psihologiei umane atât la nivel individual cât şi colectiv.
O percepţie personală a cărţii, pe marginea pasajelor preferate, vă ofer, în rândurile de mai jos…
Evident, este un melanj între jocul ielelor şi simţuri, în manieră personalizată, nu un copy-paste. 🙂
Deşi părea locul perfect pentru începutul aventurii, încă ezita şi privea speriat în depărtare. Proffi, un băiat frumuşel şi cu simţ întreprinzător, îşi începuse periplul de dimineaţă pe acoperişurile caselor. Cunoştea toate împrejurimile şi admira frumuseţea vieţii de la înălţime. Era un curajos, dar când se afla în dreptul ferestrei Yardenei, simţi cum îl dor ochii, cum îi piere avântul, observând printre genele migdalate conturul de felină, cambrat şi strălucitor al corpului feminin, ce era încă o enigmă pentru el. Părul lung revărsat pe umeri şi cu reflexe de alabastru îl intriga şi mai mult. Reveria se termină într-o fracţiune de secundă şi se gândi că săvârşise o impietate.
Îşi fixase un punct de control şi-şi începea furişatul dis de dimineaţă, pentru a adulmeca parfumurile virgine ale zilei ce-şi ridica cortina alene, printr-un fir trandafiriu-oranj întins deasupra orizontului. Roua de pe flori nu era încă evaporată, iar diamantele de pe petale aruncau sclipiri jucăuşe, puii aurii ai d-lui Lazarus îşi începuseră goana, iar cei pe care Proffi îi considera „duşmani” erau undeva proiectaţi într-o curte plină de măslini. Avea o vedere excelentă, iar aerul curat şi trezirea amorţită a tot ce-i viu îl încântau enorm. Mulţi spuneau despre el că ar fi prea serios pentru vârsta lui, dar refuza metodic să se conformeze unor norme şi reguli stricte, fiind acea panteră din subterane, luptătorul din umbră ce-şi nota sistematic toate mişcările „duşmanilor”. Ştia că într-o zi toate acestea îi vor fi utile, dar nu ştia cu exactitate cum şi când. Căutând din priviri silueta prietenului său Ben-Hur, o descoperi pe sora acestuia, Yardena, ce avea 20 de ani şi de care era iremediabil fascinat. Zorii aceia de zi îi aduseseră un cadou inedit: Yardena şi-a descheiat nasturii halatului, l-a aruncat pe pat şi şi-a luat o rochie vaporoasă cu o dezinvoltură şi graţie de balerină. Între halat şi rochie apucase să observe câteva puncte negre în contrast cu pielea ei de sidef. A făcut şi două piruete, ca o dansatoare autentică, iar ochii lui hipnotizaţi o urmăreau avizi. Închise ochii şi le schimbă direcţia, gândind că are deja un logodnic sau chiar mai mulţi şi e prea mare pentru el.
Părea locul ideal şi momentul oportun să iniţieze un nou slogan pentru organizaţia lui secretă, acea panteră din subterane de care ştia doar el şi prietenii lui, să se gândească la el, la tatăl lui atât de reţinut şi la mama lui care încă visa cu ochii deschişi zilele propriei copilării şi ale primei iubiri. Adora începutul zilei, mai ales în vacanţa de vară, pentru că părinţii plecau la serviciu şi el închidea toate ferestrele şi obloanele pentru a păstra răcoarea mai mult timp în casă şi apoi îşi plimba cu nesaţ degetele peste coperţile cărţilor din bibliotecă. Textura lor şi mirosul de vechi îmbinat cu arome înţepătoare de migdală, între antic şi modern, acre-dulci ale adezivilor pe bază de alcool, precum şi ale lipiciului ameţitor, îl chemau de fiecare dată şi-l prindeau în mreje. Îi plăcea să citească, să exploreze colţuri noi şi să caute răspunsuri la întrebări complicate. Îndrăgea şi să escaladeze acoperişuri. Uneori îl revolta că cei din jur îl tratau încă ca un copil. Îi venea să strige: sunt un om în carapacea unui copil vorbăreţ. Trataţi-mă ca atare!
Sper că v-a plăcut! 🙂

Aventuri cu parfum de gospodină

O dimineaţă ca oricare alta bate la porţile unei zile ce se anunţă regală! Îmi fac în grabă toaleta de dimineaţă, îmi prind părul cu o clemă la spate, mă îmbrac comod şi mă instalez în faţa unei ceşti de cafea cu un caimac generos. Urmează să avem nişte musafiri dragi sufletului nostru şi trebuie să fac un plan de bătaie pentru pregătirea unor bucate alese. Mă gândesc la un meniu variat şi care să fie în ton şi cu temperaturile de afară. Sigur voi face nişte aperitive apetisante, dar fiind cald, voi alege ceva uşor şi răcoritor: o ruladă cu piept de pasăre şi ciuperci, roşii umplute cu urdă şi mărar şi nişte bruschete unse cu usturoi şi ornate cu roşii tăiate mărunt şi mozarella. 
sursa foto
Voi face apoi o supă de roşii cu rădăcinoase din belşug, ţelină, păstârnac, morcov, rădăcină de pătrunjel şi voi adăuga la fiert şi doi cartofi ce vor fi ulterior striviţi ca pentru piure pentru a fi mai cremoasă. Sunt convinsă că pe căldura de afară, supa va fi foarte apreciată. 
sursa foto
Voi continua cu câteva cotlete bine pătrunse pe grătar şi asezonate cu legume colorate: broccoli, conopidă, morcov, păstăi şi voi adăuga şi nişte boabe de porumb fragede.
sursa foto
Desertul trebuie să fie şi el răcoritor. Voi alege cred o salată de fructe cu două-trei cupe de îngheţată de casă pe deasupra.
sursa foto
Meniul odată întocmit, mă apuc cu spor de treabă. Reuşesc să înving gândurile pesimiste că nu voi reuşi să termin totul la timp şi ajutată de o atenţie distributivă urmăresc simultan oala de supă şi grătarul de pe aragaz, în timp ce umplu roşiile cu urda bătută cu un pic de sare şi mărar parfumat şi proaspăt ce-i dă savoare. Rulez şi rulada după ce termin aluatul la cuptor şi o aşez să stea cuminte în frigider. Pâinea prăjită e şi ea gata şi o ung cu un sos de usturoi, după care aşez roşiile tocate mărunt şi mozarella pe deasupra. Ornez totul pe platouri şi-mi amintesc că fructele pentru salată nu sunt tăiate. Am nevoie de mai multe mâini, – gândesc – şi atunci sună şi cineva la uşă. Soneria zgomotoasă îmi alungă brusc ideile ţesute cu migală de mintea ce nu vrea să ia deloc pauză şi să mă lase în pace. La uşă nu erau cumetrii noştri dragi, ci iubita mea mamă. Îi deschid uşa mai mult cu cotul şi sufletul îmi surâde de bucurie. S-a gândit că poate am nevoie de ajutor şi-i salut gândul curat cu o îmbrăţişare plină de arome apetisante. O rog să termine de tăiat frunctele şi alerg spre frigider să văd dacă îngheţata e în regulă. Nu are nici o pojghiţă de gheaţă deasupra, pentru că am bătut-o cu mixerul de vreo trei ori şi i-am adăugat şi un celofan peste forme. Zâmbesc mulţumită şi revin în bucătărie unde arunc nişte coniac peste fructele tăiate şi apoi le găsesc şi lor un loc în frigiderul ce parcă s-a micşorat. După ce o servesc pe mama cu un suc rece, intru în baie să fac un duş răcoritor. Aleg din şifonier o rochie vaporoasă care e deja călcată şi stă cuminte pe umeraş. Salut gândul bun de a -mi călca rochia înainte, deşi nu este una din activităţile mele preferate şi apoi caut parfumul pe care îl folosesc doar la ocazii deosebite pentru că altfel nu mă îndur: Coco Mademoiselle Chanel. E un parfum extrem de feminin, sexy chiar, tineresc, captivant şi întruchipează spiritul modern al lui Madame Chanel. E un amestec de iasomie, litchi şi trandafiri şi emană o uşoară aromă de petale strivite între degete, exprimă o eleganţă simplă şi un lux subînţeles. Dacă la început te întâmpină mirosul de portocală, bergamotă şi grapefruit, la final eşti învăluit de aromele incredibile de vetiver, vanilie, mosc şi patchouli. De câte ori îl port mă simt senzuală şi irezistibilă.
sursa foto
Apare şi soţul meu iubit care simte între noi parfumul delicat atunci când îmi oferă o îmbrăţişare şi un sărut şi zâmbeşte cu subînţeles. După toată alergătura mă aşez şi rememorez toate etapele procesului tehnologic, pentru a evita orice neplăcere. Nici măcar nu ajung la desert, în gând, când sunetul sinistru al soneriei rupe şirul ideilor şi mă scoate din reverie. Erau cumetrii noştri dragi, veniţi de la drum şi îi întâmpinăm cu multă veselie pentru că nu ne mai văzusem de mult. Mama se retrage discret după ce se asigură că totul e în regulă. Îi mulţumesc pentru ajutor şi o sărut cu drag.
Fata mai mare a cumetrilor are o slăbiciune pentru mine şi-mi devine imediat umbră, după care mă anunţă destul de ceremonios că are nişte poezii surpriză pentru mine. Mă declar plăcut surprinsă şi o asigur că voi primi surpriza oricând se simte ea pregătită. Ne jucăm apoi cu finuţa noastră care este o scumpă, o prinţesă în adevăratul sens al cuvântului, o alintăm, o îmbrăcăm şi o dezbrăcăm pentru că îi cumpărasem nişte rochiţe şi cumva reuşim să o adormim. Aşezăm masa în sufragerie şi începem să povestim ce am făcut de când nu ne-am mai văzut. Dar, nici nu aduc aperitivele, că cea care îmi devenise umbră, ia o mină serioasă şi îmbufnată pune un botic de zile mari. Încerc să o împac, dar sunt tratată cu spatele. Ce se întâmplase? Reuşesc să o binedispun din nou şi atunci îmi spune că am cam neglijat-o ocupându-mă de sora ei mai mică şi nici măcar nu mi-am făcut timp pentru a-i asculta poeziile. Lucrul acesta trebuia imediat remediat şi toată lumea a luat o poziţie serioasă şi i-a acordat toată atenţia. Şi a început:
„Greu e când eşti gospodină!
Uite, eu, cât sunt de mică,
Iute-s ca o rândunică,
Harnică-s ca o albină.
Cum mă scol, cobor în grabă
Colivia din perete,
Să dau boabe la sticlete,
Că-i un cântăreţ de treabă.
Vreme multă nu-mi rămâne;
Pisicuţa, de cu noapte,
Miaună şi-mi cere lapte –
Iar Grivei îmi cere pâine.
Învăţ lecţiile toate
La citit, la socoteală –
Că doar n-o să plec la şcoală
Fără lecţii învăţate!

Cu păpuşa-i alt bucluc!
Din şindrilă şi din beţe,
Trebuie să-i fac pătuc
După sobă să nu-ngheţe.

Uf, ce mare-i bucuria
Când sunt gata toate-n pripă!
Nu stau locului o clipă…
Tare-i grea gospodăria!”
Aplauze furtunoase la scenă deschisă se revarsă peste ea, dar ca o actriţă adevărată se înclină şi ne apostrofează că mai are o poezie de spus. Toate bune şi frumoase, ne pregătim de încă o serie de versuri.
„O furnică duce-n spate
Un grăunte jumătate.
-Încotro, fugi, surioară?
-Ia mă duc şi eu la moară.
Şi-s grăbită, şi-s grăbită,
Că mi-i casa ne-ngrijită,
Şi mi-s rufele la soare
Şi copiii-mi cer mâncare.
Că la noi în muşuroi,
Unul drege, zece strică
Şi de n-aş fi eu voinică,
Ar fi vai şi-amar de noi.”
Surpriza e aşa de frumoasă încât o sufoc cu îmbrăţişări şi sărutări. Complimentele nu întârzie nici ele să apară şi astfel îi intru din nou în graţii.
A fost o zi plăcută, cu depănări de amintiri şi  atmosferă relaxantă, iar eu nutresc speranţa că am reuşit  să fiu o gospodină în adevăratul sens al cuvântului, mai ales că toate sortimentele oferite au fost degustate.
Textul a fost scris pentru Clubul condeielor parfumate iniţiat de draga Mirela. Tema a fost propusă de Dana Lalici.
Au mai scris: Mirela, Dana Lalici, Gabi, Vania, Cătălin, CZ, Tina, Elly, Axlandra, Diana, Lolita

Puterea prezentului

O carte citită mai de mult, dar asupra căreia revin mereu de atunci pentru că a reuşit să mă pună pe gânduri, să mă marcheze şi chiar să schimbe ceva din felul în care percep realitatea şi mă identific cu mintea. Unele cărţi, unii oameni apar în viaţa ta în momente cheie, parcă meniţi să te ghideze, să te influenţeze sau să te ajute să alegi calea cea mai bună. Cartea a reuşit să mă contrarieze şi a evidenţiat unele idei pe care le ştiam, dar pe care le-am ignorat, fără să le acord atenţia cuvenită. Voi începe chiar cu nota introductivă a autorului Eckhart Tolle: ” Suntem aici pentru a-i permite scopului divin al universului să se îndeplinească. Aceasta este dimensiunea reală a importanţei noastre! ” Se porneşte de la ideea că suntem fiinţe mult mai evoluate decât credem. Cei care vor căuta în această carte concepţii pur religioase sau filozofice, – subtitlul fiind ghid de dezvoltare spirituală – vor constata că sunt descrise nişte convingeri personale, din perspectiva autorului, fără a urmări inducerea sau inocularea unor practici religioase sau idei oculte. Este evident că autorul a parcurs multe cărţi spirituale şi religioase şi prezintă o viziune asupra psihologiei umane care uită să trăiască clipa, acel carpe diem insuflat şi de latini, fiind tot mai mult ancoraţi în trecut sau aşteptând mereu un moment potrivit în viitor pentru a-şi descoperi esenţa. Ideile sunt destul de clare, iar conversaţia pe care autorul o are cu reporterul devine în cele din urmă o discuţie amicală cu noi, cititorii. Majoritatea relatărilor încep de la convingerea că „adevărata schimbare are loc în interior, nu în exterior.” Astfel, e nevoie de încercări dramatice prin care să trecem şi astfel să realizăm importanţa detaşării de corpul-durere şi de mintea care hrăneşte sinele fals. Chiar autorul a trecut la vârsta de 29 de ani printr-o încercare care l-a ajutat să se trezească din somnul indus de sinele fals. A apărut o stare în care era perfect conştient, dar fără gânduri şi atunci a realizat că împotrivirea îi va face rău. A fost momentul în care şi-a descoperit natura adevărată şi a încetat să se identifice cu forma. Cuvinte noi cum ar fi, corp-durere, sine fals, iluzie, stare atemporală de prezenţă conştientă, Fiinţa, iluminare, prind contur pe parcursul lecturii sub formă de întrebare-răspuns. 

Capitolul I ne îndeamnă să înţelegem că „nu suntem totuna cu mintea noastră”. „Identificarea cu mintea creează un ecran opac de concepte, etichete, imagini, cuvinte, judecăţi şi definiţii ce blochează orice relaţie autentică. Se interpune între conştiinţa de sine şi persoană, între dvs. şi restul oamenilor, între dvs. şi Dumnezeu.” Cu toate acestea se face precizarea că mintea este un instrument minunat dacă este folosit corect, dacă nu, devine distructiv. Gândirea compulsivă, repetitivă duce la pierderea unei energii vitale şi la dependenţă pentru că ne dă un fals sentiment de plăcere, care uneori se transformă în durere. Atunci când în fluxul gîndirii apare un gol declanşat de o frumuseţe uimitoare, de „o solicitare fizică extremă sau de un pericol foarte mare” urmat de o linişte interioară şi apoi de o „bucurie subtilă, dar intensă” înseamnă că v-aţi descoperit natura adevărată.

Capitolul II ne explică cum, „conştiinţa este calea eliberării de durere.” Durerile de cele mai multe ori apar în urma unor împotriviri, unor rezistenţe inconştiente. Etichetarea prezentului care uneori poate fi „neplăcut, groaznic, inaccceptabil” creează durere şi nefericire. Durerea acumulată, fără a accede la puterea clipei prezente creează un reziduu, „un câmp energetic negativ care vă locuieşte corpul şi mintea.” Sunt multe idei care mi-au deschis perspective noi, dar aş menţiona doar câteva dintre ele: ” Frica pare să aibă multe cauze: frica de pierdere, frica de eşec, frica de a nu fi rănit etc., dar, în ultimă instanţă, toate fricile reprezintă frica de moarte, de anihilare a sinelui fals.” „Odată ce aţi scăpat de identificarea cu mintea, pentru sentimentul dvs. de identitate nu mai are nici o importanţă dacă aveţi dreptate sau nu; astfel, nevoia compulsivă şi profund inconştientă de a avea dreptate, care este o formă de violenţă, nu va mai exista. Puteţi afirma clar şi ferm ce simţiţi sau gîndiţi, fără a mai fi agresiv sau mânat de sentimente defensive în legătură cu aceste lucruri. Sentimentul de identitate va deriva dintr-un loc mult mai profund şi mai autentic, din interiorul dvs., nu din minte.”

„… oamenii se înscriu deseori în graniţele unei nevoi compulsive de gratificare a sinelui fals şi caută lucruri cu care să se identifice pentru a putea umple acest gol pe care îl simt în ei înşişi.„
” Sinele fals se identifică cel mai des cu posesiunile, cu ocupaţia, cu statutul şi recunoaşterea socială, cu educaţia şi cunoştinţele, cu aspectul fizic, cu aptitudinile speciale, cu relaţiile, cu istoria de viaţă personală sau a familiei, cu sisteme de credinţe şi apelează deseori la identificări politice, naţionaliste, rasiste, religioase şi alte identificări colective. Niciuna dintre acestea nu sunteţi dvs.”

Capitolul III ne îndeamnă „să pătrundem mai adânc în clipa de Acum.” Eliminarea iluziei timpului, opreşte mintea şi aceasta este cheia. O întrebare la care merită să medităm: „Credeţi că dacă adunaţi mai multe lucruri veţi fi mai împlinit, mai bun sau mai întregit din punct de vedere psihologic?„

” Dacă mintea dvs. este foarte împovărată  de trecut, veţi trăi aceleaşi lucruri.” Dacă mintea este prea ataşată de timp se vor declanşa suferinţe şi probleme „interschimbabile”, dar care nu ne vor ajuta să devenim mai prezenţi, mai conştienţi, tocmai din cauza ataşamentului faţă de trecut şi viitor şi din negarea prezentului. ” Într-o situaţie de urgenţă, mintea se opreşte; deveniţi total prezent în clipa de Acum şi conducerea este preluată de un lucru infinit mai puternic.” Singura şansă de supravieţuire ca rasă este de a ne „trezi conştiinţa din visul materiei, al formei şi al separării. Sfârşitul timpului.”  Acest lucru implică şi spargerea unor „tipare mentale care au dominat viaţa umană de miliarde de ani şi care au provocat suferinţe inimaginabile.”

Capitolul IV ne prezintă „stategii ale minţii de evitare a clipei de Acum.” O idee cheie reţinută este: „puteţi alege, că nu sunteţi numai un conglomerat de reflexe condiţionate.” 

Capitoul V ne face să înţelegem ce înseamnă „starea de prezenţă”. „În spatele frumuseţii exterioare, există mai mult: ceva ce nu poate fi exprimat, ceva inefabil, o esenţă profundă, interioară, sfântă. Ori de câte ori există frumuseţe, această esenţă interioară străluceşte în afară. Ea vi se dezvăluie numai atunci când sunteţi prezent.” „Tăcerea este cel mai puternic vehicul al prezenţei…”

Capitolul VI ne introduce un alt cuvânt, „corpul interior”, iar capitolul VII ne deschide „porţi spre lumea nemanifestată”.

Capitolul VIII acordă atenţie „relaţiilor evoluate”. „Nici un lucru pe care l-aţi făcut vreodată sau care v-a fost făcut în trecut nu vă poate împiedica să spuneţi „da” în faţa a ceea ce există şi să vă concentraţi atenţia mai profund asupra clipei de Acum. Nu puteţi face acest lucru în viitor. Fie îl faceţi acum, fie nu-l mai faceţi deloc.” Sunt urmărite relaţiile de iubire-ură, dependenţa, plenitudinea, relaţiile ca formă de practică spirituală, renunţarea la relaţia cu sinele şi altele. 

Capitolul IX ne aminteşte că „dincolo de fericire şi nefericire se află pacea.” „Au existat multe persoane pentru care limitările, eşecul, pierderea, boala sau durerea de orice fel s-au dovedit cei mai mari profesori. Astfel au învăţat să renunţe la imaginile false despre sine şi la scopurile şi dorinţele superficiale, dictate de sinele fals. Au dobândit profunzime, smerenie şi compasiune. Au devenit reale.” ” … când trăiţi acceptând complet starea de fapt – singurul mod sănătos de a trăi – nu mai există „bine” şi „rău” în viaţa dvs.”

 De reţinut sunt şi citatele:

„Permiteţi lucrurilor să fie aşa cum sunt,  atâta tot. Atitudinea de a le „permite lucrurilor să fie aşa cum sunt” vă va ajuta să depăşiţi mintea cu tiparele ei de rezistenţă ce creează polarităţi pozitiv-negativ. Este un aspect esenţial al iertării.”

„Adevărata schimbare are loc în interior, nu în exterior.” 

„Niciun lucru real nu a murit vreodată, numai numele, formele şi iluziile.”

Capitolul X ne vorbeşte despre sensul abandonării şi despre acceptarea prezentului. „Abandonarea este un fenomen pur interior.” 

„Nu-i daţi nefericirii, indiferent de forma ei, un lăcaş în interiorul dvs.” 

„Când durerea este profundă, orice discuţie despre abadonare vi se va părea oricum inutilă şi lipsită de sens. Când durerea este profundă, este foarte probabil să simţiţi o dorinţă puternică de a fugi de ea, în loc să vă abandonaţi ei. Nu doriţi să simţiţi ceea ce simţiţi. Ce ar putea fi mai normal? Dar nu există scăpare, ieşire. Există multe evadări false – munca, băutura, drogurile, furia, proiecţia, reprimarea ş.a.m.d. -, dar ele nu vă vor elibera de durere. Suferinţa nu scade în intensitate când o faceţi să devină inconştientă. Când negaţi durerea emoţională, tot ceea ce faceţi sau gândiţi, inclusiv relaţiile dvs., devin contaminate de ea.” 

„Nu puteţi ierta  într-adevăr pe cineva atâta timp cât sentimentul dvs. de identitate derivă din trecut. Numai având acces la puterea prezentului, care este puterea proprie, poate exista iertare autentică.” …

” Când realizaţi în adâncul sufletului că niciun lucru pe care l-aţi făcut vreodată sau care v-a fost făcut nu poate atinge câtuşi de puţin esenţa radiantă a fiinţei dvs. adevărate, întregul concept al iertării devine inutil.”

O carte care merită a fi citită pentru că ne ajută să vedem mai clar priorităţile, să descoperim scopul  vieţii noastre pe pământ şi să fim prezenţi. E părerea mea cel puţin, iar dacă aveţi alte opinii, vă rog să le menţionaţi!… 🙂
Despre altă carte a lui Tolle am scris aici.