Jocul ideilor în ipostaza zilnică a eu-lui

Mă aflam departe, nu ca distanţă sau timp, într-o dimensiune ce nu avea nume. Priveam imensitatea universului ce mă înconjura şi parcă, de undeva, mi-a apărut în faţă marea cea albastră, limpede, ireală, flancată de insule palid-cenuşii şi dincolo de acestea străjuiau munţii senini ce-şi întindeau coamele dezgolite de inhibiţii. Alunecarea pământului în apă părea o încremenire senină, superbă, maiestoasă a timpului. Toate adjectivele mi se păreau derizorii în faţa acelui spectacol. Privirea lacomă căuta noi senzaţii, privelişti nobile, luminoase, imense ca la începutul lumii când totul era inocent. Părea o călătorie în spaţiul cosmic, dar nu-i găseam o denumire potrivită şi, de aceea, m-am resemnat doar să admir. Un câmp de lămâiţă mi-a acoperit genunchii, iar mirosul parfumat cu arome mediteraneene mă îmbăta. Ciudat, deşi frumuseţea mi se părea perfectă, mă simţeam ca la un interogatoriu cu propriul eu blazat. Ultimele raze de lumină, deşi purificatoare erau de o ostilitate prea rece pentru căldura incandescentă din interior. Presupun că era doar o teamă proprie, inexplicabilă de îndrăgostire de un peisaj pur prin frumuseţe şi firesc. Fascinaţia fatală pentru cerul fără pată şi pentru florile roz-violacee de ciclamă mi-au purtat paşii nesiguri prin acea grădină a Edenului ivită în toată splendoarea, încât mă simţeam – sunt sigură – exact ca Alice în Ţara Minunilor. Terenul virgin presărat cu căsuţe albe ca zăpada prin nisipul cu aspect de susan prăjit era pitoresc de frumos. Peste tot domnea liniştea, deşi păsări şi animale sălbatice dădeau uneori ocol grădinii. Sau nu era grădină?!?…

Eram tot mai convinsă că poposisem într-un vis fascinant unde nu bântuiau monştrii, ci nimfele. Solitudinea misterioasă şi peisajul ce-ţi tăia respiraţia îndemna la meditaţie. Poate era locul cel mai potrivit pentru o reculegere calmă a eului. Singularitatea fiecărei clipe, zborul lin al câte unui unui albatros măreţ, apariţia unei bărci cu pânze, descoperirea unei poteci ascunse ofereau farmecului plimbărilor prin grădină o atracţie irezistibilă, deşi eram tentată să o consider o pedeapsă autoimpusă pentru trădarea simţurilor. Trăiam un vis sau poate participam la o călătorie imaginară într-un spaţiu extraordinar, ce deveneau tot mai clare, deşi unora li se pare anost sau lipsit de importanţă să faci asemenea incursiuni.

M-am refugiat acolo pentru că era timpul să analizez termenii capitulării propriul eu şi să găsesc soluţii pentru o coaliţie potrivită şi pentru a salva ce era mai de preţ. Vântul uscat de năzuinţe mi-a adus în nări arome vechi, atât de cunoscute dintr-o grădină cândva paradisiacă cu specii nenumărate de flori, insecte, animale, care acum e lăsată în paragină. Simţeam totuşi atingerea diafană a unor aripi pudrate de fluture. Să fi fost întruchiparea anilor tinereţii sau doar o fobie agravată de situaţia actuală, dar care îmi oferea şi imaginea reuşitelor şi luptelor proprii? Era parfum plin de migală şi abnegaţie, un parfum al unui eu mai jucăuş şi optimist. Alergam zglobie prin grădină, incapabilă să adun, să „culeg” toate acele arome inconfundabile ce-mi compuneau esenţa căutată şi realitatea a reuşit din nou să-mi azvârle sarcasmul ei usturător în faţă pentru a mă asigura că nu sunt încă pregătită să o înfrunt la potenţial maxim.

Voi continua totuşi să caut prin grădina proprie…