Addicted to love

Coborâse din maşina neagră, cu geamurile translucide, sigur pe el, într-un costum care-i venea mănuşă şi îşi aranjase aşa, într-o doară o şuviţă rebelă de păr ce se încăpăţâna să-i acopere fruntea şi ochii. Părea imaginea modernă a clasicului Făt Frumos, iar calul alb se transformase într-un Ferrari negru, nervos şi plin de personalitate. Se vedea clar că între tânărul spilcuit şi maşina lui era o relaţie specială. Aspectul era vizibil în grija cu care a închis portiera, i-a atins capota şi în felul în care a parcat-o într-o zonă mai puţin aglomerată. Şi-a îndreptat spatele, iar agerimea ochilor şi i-a ascuns rapid sub ramele fumurii ale ochelarilor de soare. A traversat strada şi a urcat treptele clădirii impunătoare pe care toţi cei din zonă o cunoşteau sub denumirea de tribunal. Trecând prin uşile batante a lăsat în urma lui un parfum înnebunitor, care se pare avea efect afrodisiac asupra tuturor femeilor, pentru că, mai multe perechi de ochi galeşi l-au scrutat instantaneu. Era un parfum puternic, invadator, masculin care a acţionat ca un animal sălbatic se ce repede şi muşcă. E de la sine înţeles că acest tânăr domn îndrăgea eleganţa şi se respecta, dezvoltase o dependenţă faţă de lucrurile bune şi frumoase. Un seducător prin definiţie ce exercita o fascinaţie şi atracţie aparte asupra femeilor, dar care nu prea acorda atenţie suspinelor din jur, continuându-şi imperturbabil drumul spre sala de şedinţe numărul 7. Avea o alură atletică şi imaginea în ansamblu contribuia la impresia generală că e un Don Juan înrăit!

Eram undeva într-un colţ şi-l studiam meticulos, ca un detectiv expert în depistarea celor care disimulează şi înşeală. Nu pot spune exact ce anume din comportamentul lui mi-a creat iluzia perfectă că este prezent acolo pentru un divorţ. Sincer, nu-l vedeam în altă ipostază! Era genul de bărbat pentru care femeile dezvoltă o dependenţă bolnăvicioasă, care seduce şi apoi părăseşte fără remuşcări. Chiar înainte de a intra în sală a avut inspiraţia să-şi scoată ochelarii de soare şi apoi a lăsat uşa să se închidă în voie, cu o lejeritate ce nu trăda nici o emoţie profundă. Întâmplarea  a făcut să am treabă tot în sala 7 şi am intrat să o rezolv. Apoi, am luat hotărârea să asist la pronunţarea sentinţei, pentru că era o sedinţă cu public, roasă de ceva intrigi picante şi bizarerii din zona cancanului. Chiar atunci când începusem să-mi fac mustrări de conştiinţă vis-a-vis de plăcerea de a diseca şi dependenţa de a explica totul,  şi-a făcut apariţia în sală fosta soţie, extrem de blazată şi pregătită „eroic” pentru rolul de victimă. Ţinuta dânsei era impecabilă, dovadă că domnul a fost totuşi gentil, iar parfumul purtat era misterios, mirosea ca o pădure vrăjită, a ambră dulce şi senzuală combinată cu esenţe lemnoase şi un strop de iasomie. Era genul de parfum care pune pe jar pe oricine cutează să se apropie. Prea eram interesată de tot volatilul din jur. Curios! Când mă molipsisem şi cu acest lucru? De fapt, cred că era în natura mea de la început, dar în formă latentă, iar atunci, acel boboc de dorinţă a înflorit frumos. Începuse să-mi placă acolo! Mi-am întins gâtul şi am inspirat acea aromă proaspătă, zâmbind la gândul că am atât de multe dependenţe. Este o dependenţă inofensivă totuşi… Parfumurile sunt un must have al oricui se respectă, lansez în eter o variantă de camuflare a remuşcărilor ce-şi înfingeau dinţii în scoarţa mea efervescentă.
Observam cu atenţie tot din jur, analizam, filozofam, chiar mă persiflam cu o jovialitate pe care nu o ştiam. Exact când gândul acela o zbughise, instanţa se prezentă la pupitrul magistraţilor. Era o doamnă judecătoare cam zeflemitoare după figura afişată! Astfel, eram extrem de incitată să-i aflu comentariile vis-a-vis de Don Juan! Apărătorul reclamantei îşi începu pledoaria sobru şi punctual. Au fost expuse motivele pentru care reclamanta a introdus divorţul. Mr. Don Juan era găsit vinovat pentru seducerea mai multor doamne, exact cum am bănuit şi înşelarea celei care îi era soţie. Se jucase prea intens pe maidanul cu dragoste. Aventurile interzise ale domnului în cauză, prin budoarele parfumate ale unor cocote, au început să stârnească rumoare în rândul auditoriului şi îmi era teamă că sala va fi evacuată. Stârnise atâtea pasiuni şi apoi plecase fără remuşcări. Împrumutase ceva şi din sadismul Marchizului de Sade şi din scopul scuză mijloacele a lui Machiavelli. Era versat tipul! Un exemplar fără scrupule şi de o grandomanie colosală! Culmea e că apărătorul perora ceva despre factorii biologici şi psihologici, ceva despre răspunsul din creierul celui îndrăgostit când priveşte persoana iubită, adorată, care seamănă cu cel generat de cocaină. Iar, vinovatul principal în speţa de faţă, doamnelor şi domnilor, nici mai mult, nici mai puţin, era dopamina, acel neurotransmiţător cu rol în controlul mişcărilor fine, în motivaţie, energie fizică, memorie pe termen scurt şi emoţii precum dorinţa sexuală! Se găsise vinovatul! Râdeam pe înfundate! O explicaţie savantă a instinctului primar, animalic de a poseda, pentru că oamenii sunt programaţi pentru a avea un anume răspuns faţă de stimuli şi recompensă, exact ca in cazul câinelui lui Pavlov. Cel mai bun exemplu în cazul oamenilor, este dragostea împărtăşită! continuă apărătorul. Mă simţeam ca la ora de psihologie din liceu, când profa ne explica n variabile, dar mintea noastră fluşturatică refuza să le capteze. De data aceasta, am înţele ceva! Datorită nivelului ridicat de dopamină îndrăgostiţii devin atât de dependenţi de relaţie şi de partener încât nu concep altă alternativă şi sunt capabili şi de acţiuni nebuneşti, periculoase. Astfel, o vedeam imaginar pe reclamanta în cauză cum îi administrează diverse corecţii Don Juanului înrăit, pentru că începuse să o respingă, alergând în aşternutul altora, pentru senzaţii noi… Cred că era vorba şi de altceva la mijloc, totuşi! Adevărul e întotdeauna la mijloc! Mulţi oameni care se doresc deschişi la minte, moderni, marjează şi pe ideea că nu sunt făcuţi pentru o viaţă monogamă. Argumentul suprem e că 97% dintre mamifere nu sunt monogame. Adică ne apucăm să imităm animalele? Era prea hilară concluzia şi am întors privirea spre figura impenetrabilă a celui care a emis-o…
Mă întorsesem spre prima mea „victimă”, misteriosul Don Juan! Părea într-adevăr genul de bărbat care nu rezista tentaţiilor, de fapt provocărilor pe care viaţa i le administra constant. Un idealist sau poate un romantic incurabil şi cred că iubea mai întâi de toate iubirea pe care urma să i-o inspire femeia întâlnită. Dorinţa răscolitoare avea darul să-l capteze cu un soi de magnetism atroce, făcându-l totodată nesigur, neliniştit.
Adevăratele întâlniri ne descoperă eul propriu, subtil camuflat sub senzaţiile călduţe, ne scot din banalitate şi ne fac să fim ca într-un fel de transă, neînchipuit de ademenitoare. Un sevraj insuportabil, chiar dureros. Aşa văd eu această dependenţă… Mă rog! Zgomotul mental a fost întrerupt de sunetul sec la ciocănelului pe care d-na judecătoare l-a izbit de pupitru.
– Linişte, vă rog! Voi evacua sala! Se crease o agitaţie nefirească, probabil datorită subiectului discutat.
Am preferat să ies tiptil din sală, mai ales că nu doream să rămân înregistrată video prin nu ştiu ce arhivă judecătorească. Mi-am luat o cafea şi m-am aşezat pe o bancă pe holul ce impunea solemnitate. Încercam să dezvolt ideile ce mă înghionteau în sală. Carevasăzică, dacă-i ceri cuiva să se culce cu tine şi te respinge, nu te omori, nu ai de ce! Doar orgoliul şi încrederea în sine s-ar putea să sufere. Însă, datorită dependenţei dintr-o relaţie, unii oameni ajung să se sinucidă sau ucid pe alţii dacă sunt respinşi în dragoste. Am văzut multe filme care dezvoltă ideea… Pentru dragostea adevărată, romantică unii oameni sunt capabili de sacrificii, trăiesc şi mor, dansează, cântă, fac să sufere copii nevinovaţi şi distrug cariere promiţătoare. Am văzut de curând un trailer al unui film care promite să lanseze provocări noi pe tema dependenţei de sex. Trebuie să-l văd! Comedia rulează la Ro Image şi promite să fie un film incitant după titlul Thanks for sharing. E o dependenţă la fel de periculoasă ca toate celelalte, care are la bază nişte tentaţii irezistibile. Cred că între două persoane egale, ca spirit şi valoare sufletească, iubirea ar trebui să rămână la fel de pură, de nobilă. Dacă evoluţia personală, presupune şi atracţia sexuală faţă de alte persoane, totul se poate rezolva civilizat, rezonabil. Mai greu este când sunt implicaţi şi copii!

Ochii alergau spre balconul de la etaj aflat în afara clădirii şi simţeam nevoia de aer după greutatea gândurilor. Am ieşit să inspir şi să expir cu nesaţ aerul, iar când îmi revenisem, apare lângă mine, plin de sine, Don Juan. Eram convinsă că e dependent
– Doriţi o ţigară? întrebă scanându-mă atoateştiutor.
– Nu, mulţumesc! Nu fumez! spun calmă şi arunc un zâmbet cu subînţeles, maliţios.
– E o zi frumoasă astăzi! Soarele ne-a zâmbit din nou! marjează abil domnul, despre starea vremii.
– Este, într-adevăr! Vă las să o savuraţi în voie! adaug şi mă retrag discret pentru a nu mai dezvolta şi alte scenarii…
Iar ca să fiu calină, chiar l-am exonerat, în gând, de toate acuzaţiile anterioare, punând verdictul personal: Addicted to love!

Text scris în cadrul competiţiei Superblog2013. Vă salut cu drag pe toţi! 🙂

La femme fatale est la femme à côté de vous

Se ştia că este răsfăţata designerilor de peste tot, iar paparazzii o urmăreau lacomi, cu ochi de vultur prin toate locaţiile în care îşi făcea apariţia. Deja se consolase cu ideea că viaţa ei personală va fi bulversată de intruziunile unor străini ahtiaţi de senzaţional şi profit, bineînţeles. Deşi avea succes, niciodată nu a uitat de unde a plecat. Era o fată obişnuită, cu o familie înglodată în datorii, iar faptul că în prezent defila la Săptămânile Modei pentru case de modă celebre cum ar fi Ralph Lauren, Diesel, Versace, Emilio Pucci, Dolce & Gabana, Missoni, Prada sau Chanel nu însemna că şi-a pierdut identitatea. Era aceeaşi fată naturală, cu părul lung în inele ce-i curgeau pe umerii rotunzi şi delicaţi, cu gâtul lung şi subţire ce amintea de plutirea unei lebede, ochii mari şi sugestivi ce aruncau ocheade uşor interzise, pe sub genele frumos migdalate. Trăia visul oricărei adolescente sau femei, acela de a fi adulată de mulţimi de oameni. Şi ce era mai important, avea posibilitatea să-i ajute pe ai ei să scape de datorii, de sărăcie. Când lua câte o pauză de la defilări şi contracte de sute de mii de dolari, se distra pe catwalk-ul Victoria’s Secret sau în sânul familiei. Uneori, preocupările ei sunt la fel de fireşti ca ale fiecărei femei, adică găteşte, face piaţa sau menajul. Alteori, face curse cu avionul aşa cum tanti Felicia, vecina ei de acasă, merge zilnic la piaţă. A devenit o rutină! Iniţial avea inima strânsă, îndoită, dar s-a obişnuit, aşa cum te obişnuieşti cu orice pe lumea aceasta. Puterea obişnuinţei se insinuase pe sub pielea ei, fără să o anunţe în prealabil. Se integrase într-o lume inaccesibilă, dură, cu un limbaj propriu. Dar, reuşise! Era ceea ce conta!
Mulţi bărbaţi au remarcat-o încă de când anatomia ei era neîmplinită, de când era o femeie-copil şi încrunta din sprâncene la orice subtilitate ce avea conotaţii sexuale. Avea o intuiţie înnăscută şi aprecia acele lucruri simple ce compun bogăţia vieţii, valorile învăţate în casa părintească şi credinţa în Dumnezeu. Chipul ei cerea o afecţiune profundă, mângâieri sofisticate ce insinuau o capacitate de dragoste de vodevil. Îmbina acea doză de inteligenţă şi sex appeal ce o făcea o Lolită dorită de toţi. Deşi unii o clasau din capul locului drept o persoană cuminte, era de ajuns să-i privească intens şi să se cambreze într-una din pozele de defilare, iar fantezia bărbaţilor avea frâu liber la interpretări. Părul lung, şaten deschis, cu sclipiri diamantine ca în reclamele pentru şampon, îi încadra faţa încă juvenilă ce se încăpăţâna cu intransigenţă să rămână proaspătă şi tânără. Cum a ajuns celebră şi în cluburi fashion exclusiviste? Era una din întrebările preferate pe care ziariştii hulpavi i le adresau şi mereu răspundea cu calm: cu multă muncă, atitudine şi respect faţă de atuurile personale. Frumuseţea naturală trebuie întreţinută şi ea ştia câteva secrete transmise din generaţie în generaţie, de la mama şi bunica ei. Tratamentele de întreţinere, de la ten şi păr, până la corp şi ţinută erau respectate cu sfinţenie. Prima regulă ca totul să fie în armonie, este stabilirea unui stil de viaţă sănătos – dietă, ore de somn, reglarea problemelor părului sau tenului, metodele de îngrijire alese. Ştia că felul în care arată când defilează face diferenţa între a obţine un contract bun sau a rămâne în anonimat. Astfel, a optat mereu pentru produsele româneşti de calitate ale firmei Farmec, care avea 120 de ani de tradiţie în spate şi care se afla la limita dintre produsele cosmetice de înfrumuseţare şi cele farmaceutice. Şi mama şi bunica ei au folosit produse Farmec şi mereu i-au povestit cum veneau vedete internaţionale la noi în ţară pentru a se trata cu produsele cosmetice din domeniul gerontologiei şi nu numai ale Anei Aslan, cunoscuta savantă româncă. Găsea mereu în dulapul cu cosmetice, produse ale brandului românesc de care era mândră şi pe care îl promova în rândul colegelor ei, aşa zisa cutiuţă cu farmece: Gerovital, Aslavital, Doina, Athos, Obsesie, Farmec. Faptul că din 2002 originalitatea şi calitatea produselor Farmec au fost recunoscute oficial prin Certificatul de Calitate ISO 9001:2008 nu a făcut decât să confirme ceea ce ştia deja: că trebuie să aibe încredere în produsele româneşti, doar era româncă get-beget! Şi era mândră că poate duce faima frumuseţii româncelor peste hotare şi poate promova produsele româneşti! Gama Gerovital Plant Tratament este preferată în îngrijirea părului, de fiecare dată. Sănătatea părului vorbeşte despre frumuseţe şi încredere, despre ce tip de îngrijire preferi şi despre ce probleme ai.
Ştia prea bine că nu putea apare cu părul deteriorat, uscat de la frecventele vopsiri sau coafări sau cu fire căzute pe haine peste limita normală. În ultimul timp avusese probleme cu modificarea firului de păr accelerată de vopsirile repetate şi produsele de styling, un must have al lumii fashion. Intrase în acest iureş nebun al înfrumuseţării rapide din spatele scenelor luminate de blitzuri, dar deteriorarea părului începuse să o îngrijoreze. Avea nevoie de un tratament intens de regenerare. Trebuia să aleagă produse intens hidratante care au rolul atât de a întări cât şi de a reface firul de păr. Astfel, a descoperit şampoanele şi balsamele cu rozmarin, keratină, mesteacăn, ulei de ricin, provitamina B5, vitaminele A şi E, petroleum, kit-ul de tratament pentru regenerarea părului sau  şampoanele anticădere. Deşi a fost nevoită să renunţe pentru o perioadă scurtă de timp la placa de păr, la ondulator şi uscător şi a folosit măştile reparatoare cu rol de tratament, s-a simţit mai femeie ca niciodată pentru că şi-a amintit de mama şi bunica ei, care procedau la fel când aveau probleme. Stătea câteva minute bune cu masca regeneratoare pe păr încât principiile active să fie complet absorbite, iar prosopul încălzit pe care îl punea deasupra deschidea porii pentru absorţie şi o relaxa. Iubea momentele acestea de răsfăţ, ca orice femeie care se respectă. După ce lăsa părul să se usuce liber, folosea un ser pentru protecţia vârfurilor, tot din plante şi care avea un parfum fresh, revigorant. Transformarea după un asemenea tratament era vizibilă. Părul era hidratat, avea o strălucire naturală, iar încrederea în propriile forţe revenea. Din nou ieşea radioasă pe podium, iar părul ei ţesea poveşti în jurul lui. Şi era un tratament la care avea acces orice femeie, era natural şi eficient! De aceea, când a primit oferta celor de la Farmec să le facă reclamă, a acceptat imediat, bucuroasă că poate promova ceva ce foloseşte cu adevărat.
În loc să ţină diete drastice cum obişnuiau multe colege de-ale ei, prefera să mănânce sănătos şi să practice sport. Deşi zilele ei erau pline de evenimente diverse, nu uita să iasă cu prietenii, să se distreze, să petreacă ceva timp cu familia.
Impresia de seriozitate şi de rezonabil pe care ţi-o dădea această femeie, era oarecum în contrast cu supleţea felină şi frumuseţea rară pe care ţi le sugerau la o analiză mai atentă şi concura cu toate drepturile la imaginea de femme fatale pe care societatea şi-o crease în timp. Pentru că e nevoie de timp pentru a se sedimenta o imagine aşa laborioasă şi selectă. Însă, orice femeie care se respectă poate concura la acest titlu, depinde şi de auditoriu…
Iar părul, părul acela mătăsos, senzual te chema pe tonalităţi diferite, te înnebunea, te domina cuminte…
Text scris în cadrul competiţiei Superblog 2013. Vă salut cu drag pe toţi! 🙂

Credinţa fiecăruia un subiect tabu?

Pentru că este propusă o temă atât de frumoasă, nu pot trece peste ea! 🙂
Credinţa fiecăruia este în strânsă legătură cu iubirea necondiţionată şi speranţa, cu spiritualitatea, religia şi are impregnat parfumul sufletului, al darului dumnezeiesc! 
Am selectat câteva gânduri mai vechi de-ale mele pentru a dezvolta tema credinţei…
Speranţa reprezintă o putere misterioasă din noi care ne ghidează întreaga viaţă. Ea este mai puternică decât toate relele şi, dacă luăm în considerare şi al doilea mit, ea este mai puternică chiar decât toate lucrurile benefice din lume. Totodată, ea este singura care poate face trecerea de la rău la bine şi este de asemenea cea care poate menţine binele prezent în sufletele noastre mereu. Putem spune că un om trăieşte atâta timp cât are speranţă; atunci când speranţa i‑a murit, implicit şi viaţa sa este încheiată pe acest pământ. Speranţa este oare manifestarea credinţei în sufletele noastre? Căci aşa cum nu există atei în lume (căci până şi ateii cred în ceva, măcar în non‑existenţa Divinităţii), la fel nu există oameni care să îşi fi pierdut speranţa complet.
Ori de câte ori ne simţim dezamăgiţi, supăraţi, întristaţi, ne simţim fără de scăpare, speranţa este acolo, prezentă în sufletele noastre, iar noi ne agăţăm cu disperare de ea pentru a ne readuce bucuria în suflet. Atât timp cât un om continuă să îşi menţină speranţa vie în suflet, el va învinge cu siguranţă toate obstacolele. Însă ce se întâmplă atunci când un om îşi pune toată speranţa în realizarea unui lucru şi la un moment dat descoperă că acel lucru nu se poate realiza? Această problemă m‑a făcut să mă întreb dacă într‑adevăr speranţa este o forţă benefică. Atunci când speranţele noastre nu sunt împlinite, apare deznădejdea şi atunci nu ar fi fost mai bine să nu mai sperăm nimic pentru a evita această deznădejde? Pe de altă parte, simţeam de fiecare dată că numai cu ajutorul speranţei puteam depăşi momentele grele. Numai speranţa mă făcea să gândesc că după momente grele vin întotdeauna lucruri benefice şi numai această speranţă mă făcea să îmi amplific gândurile pozitive şi într‑un final să depăşesc acel moment critic. Atunci… care este realitatea? Ce trebuie să facem? Să continuăm să sperăm, cu riscul de a fi răniţi sau să încetăm să mai sperăm, resemnându‑ne cu moartea sufletului nostru?
Răspunsul cred că nu se regăseşte în nici una din aceste două variante. Speranţa nu ne poate face rău niciodată căci dacă ne‑ar fi putut face rău, atunci mitul găsirii speranţei în cutia Pandorei, ar fi fost altfel. Ea ar fi putut zbura împreună cu toate celelalte rele care s‑au abătut asupra lumii. De fiecare dată noi greşim pentru că ne ataşăm prea mult de acel ideal spre care ne conduce speranţa. Şi acest ataşament este cel care ne face rău şi ne readuce suferinţa în suflet. Trebuie să înţelegem că neîmplinirea scopului propus nu înseamnă că nu mai trebuie să sperăm că el nu va mai putea fi realizat cu altă ocazie. Speranţa va fi întotdeauna cea care ne va ajuta să ne atingem scopul propus, însă ea este numai cea care ne arată calea şi care ne conduce pe această cale. Împlinirea scopului o putem face numai noi, prin propriile noastre forţe, prin propriile noastre experienţe şi cunoştinţe acumulate până atunci.
Deci, să continuăm să sperăm, dar fără să pretindem ca scopul nostru să se împlinească în momentul de faţă. Să ne înarmăm cu răbdare şi să acumulăm cât mai multe experienţe pentru a putea face astfel faţă Testului Ultim.
Te poţi simti singur, trist, dar niciodată învins. Poţi pierde, poţi greşi, poţi suferi, dar nu te gândi să abandonezi. Aminteşte-ţi atunci că eşti puternic, că sunt lucruri pe care nimeni nu le poate face mai bine decât tine. Priveşte viaţa cu ochi de învingător !
******
Un alt aspect al credinţei implică taina spovedaniei. Credinţa are şi parfum de spovedanie, pentru că atunci ne dovedim puterea de a crede, atunci ne dezgolim sufletul, ne plecăm fruntea şi suntem smeriţi.
Sunt sigură că, cei care aleg să se spovedească nu se duc la biserică din cauză că au o teamă inexplicabilă de divinitate, deşi unora dintre noi tot ce este necunoscut ar putea să le inspire un sentiment de acest gen, mai puţin demn, chiar dacă nu sunt nici aroganţi şi nici fricoşi din fire. E vorba de respectul faţă de lucrurile neînţelese, care prin natura lor impresionează, ating corzile cele mai sensibile ale fiinţei noastre fără a fi nevoie de dovezi palpabile. 

Evoluţia spirituală este pe trepte ierarhice diferite faţă de evoluţia individuală, este mai de durată şi presupune eforturi titanice de minare a străfundurilor interioare.
Nu este nevoie să ni se dovedească existenţa a ceva a cărui experienţă imediată o avem, nici nu e uşor să se demonstreze unui surd existenţa sunetului sau unui orb plenitudinea culorilor.
Ce este de fapt spovedania? Este actul conştient prin care ne pocăim, facem cunoştinţă cu remuşcarea nu pentru a ne recunoaşte limitările, ci pentru a stârpi mândria, invidia, avariţia, gelozia, grandomania, într-un cuvânt tarele noastre. Este actul prin care învăţăm să ne iubim mai puţin, pentru că nu trebuie să uităm că ni s-a spus: ” Iubeşte-l pe aproapele tău ca pe tine însuţi” şi nu ” iubeşte-te pe tine însuţi”, deci o lecţie esenţială prin care ne dăm seama cum trebuie să fim umili, smeriţi şi nu să ne umilim. Cred că umilinţa nu e înjositoare dacă eşti sincer cu tine şi spui doar adevărul. Prin natura noastră suntem tentaţi să fim circumspecţi, să ne analizăm, să cântărim, să criticăm şi să judecăm, să lansăm vorbe de duh cu pretenţii de concepte, principii, reflecţii, aforisme, eseuri…etc. Dar uităm că nu greşeala, ci minciuna ucide sufletul. Dezgolirea sufletului este foarte greu de realizat şi nu este la îndemâna oricui, dar este ceea ce poate fi realizat prin spovedanie. Esenţial este să mărturiseşti, să faci „public” răul interior, să spui adevărul. Dar vorba maximei latine: „Vanitas vanitatum et omnia vanitas!”, totul este deşertăciune. Tot ce am scris poate fi o mare deşertăciune, dar aşa am gândit…
Evident că şi o lipsă acută de imaginaţie este izvorul lipsei de milă şi dragoste. Să-ţi cauţi sufletul cu braţele sufletului însuşi, să-l îmbrăţişezi, să-i asculţi respiraţia – pentru că el respiră la fel ca şi noi – să te asimilezi lui şi apoi să cutezi a te ridica pentru a-ţi lua de la capăt drumurile sisifice, aceasta ar fi o altă definiţie dată credinţei.
Ca o concluzie, aş spune că suntem prea mici, decimaţi pentru a pune la îndoială Marea Creaţie şi căile prin care Dumnezeu ni se revelă! Iar intermediarii cu atât mai mult trebuie exoneraţi… Mesajul, cuvântul Lui trebuie să ajungă la sufletul nostru şi apoi fiecare face cum îi dictează conştiinţa sau forul interior.
Text propus pentru Clubul Condeielor Parfumate iniţiat de Mirela Pete. Tema de astăzi a fost la propunerea Dianei. Vă salut cu drag pe toţi şi vă rog să mă scuzaţi dacă nu voi reuşi să trec chiar pe la toţi! Sunt în febra Superblogului! Să-mi fie cu iertare! 🙂
Au mai scris şi alţi condeieri parfumaţi aflaţi în tabel la Mirela!