Un solfegiu

Era momentul optim să deschid ochii după acea încercare incredibilă prin care am trecut. Gândurile începuseră să se lumineze, după întunericul unor ipoteze sinistre. Eram la marginea prăpastiei, iar un hău se deschidea lugubru în faţa mea. Mă alergau nişte gânduri fugare, dar atunci mi s-a deschis gura şi am început un solfegiu necunoscut. Cântam o melodie nouă, numind stângaci fiecare notă muzicală, iar uimirea chipului exprima ineditul situaţiei. Exact atunci am înţeles sensul acelor încercări, atunci am simţit cum îmi creşte o aripă şi sunt protejată de un înger. Alaiul fulgilor din acel moment, era răspunsul la rugile atâtor copii cuminţi, iar efemerul lor lichid, depus pe faţa mea caldă, era răspunsul meu la acel solfegiu ireal. Când învăţasem să cânt aşa? Chiar nu mai ţineam minte? Era un tempo cunoscut şi totuşi, era prima oară când interpretam acele sunete. În locul prăpastiei s-a întins un câmp verde, plin de flori multicolore, iar parfumul lor înmiresmat m-a trezit din acea reverie. Ochii erau deschişi, inima era plină de promisiuni, sufletul dansa timid pe muzica aceea nouă, armonioasă, cântată acum de glasuri pure de copii. Colindele se ridicau într-un solfegiu angelic, spre cerul încărcat de nori pufoşi. E vremea colindelor, e vremea să fim noi înşine, să solfegiem fiecare notă a vieţii pe un ritm impus al trăirilor autentice, frumoase!
Irealia a propus un joc nou, care presupune un cuvânt ales săptămînal! Sper să nu fie prea târziu pentru provocarea ei! 🙂

Cascada amintirilor

A fost odată ca niciodată, că dacă n-ar fi fost nu s-ar fi povestit, un tărâm magic la graniţa dintre real şi ireal, în ţara de dincolo de nori. Toţi cei care locuiau acolo îşi doreau nemurirea aproape, iar gândurile de bine îi însoţeau mereu. Trăiau totul împreună şi uitau de patimi, într-o armonie care se credea că doar raiului îi este specifică. Ceea ce era unic în acea ţară de vis era o cascadă miraculoasă, care se presupunea că îndeplineşte dorinţe şi trezeşte cele mai dulci amintiri celor care se spălau cu apa ei. Nimeni nu ştia cu precizie de când a apărut, dar forţa ei vindecătoare şi puterea ei de a reda doar frumuseţea trecutului a făcut înconjurul lumii. Pelerini din toate colţurile lumii veneau să se spele în apa ei cristalină, să-i admire perdeaua de stropi puri şi să înalţe osanale pentru vindecarea lor de tot ceea ce însemna încrâncenare, răutate, deznădejde, spaime lumeşti. De fapt, acea cascadă era asociată cu eliberarea din iureşul roţii lucrurilor! Oamenii prea legaţi de lucruri, atât mirenii cât şi iniţiaţii alergau cu sete spre acel loc de închinăciune. Drumul nu era uşor, iar obstacolele presărate, erau tot atâtea pietre de încercare pentru curajoşi. Legenda spune că acea cascadă a luat naştere din dragostea apei de râu pentru curcubeul de pe cer. La fel cum se revărsau culorile mirifice ale curcubeului după fiecare ploaie, tot aşa râul a creat o cascadă de vis pentru cei care erau în căutarea drumului spre ei înşişi.
Mulţi pelerini rătăceau bezmetici pe drumuri prăfuite, deşertice, dar uitau că doar faptele bune şi sufletul curat le pot alina căutarea. Mergeau fără ţintă, se opreau în oraşe şi sate pline de zbucium, iar privirea lor exoftalmică te ducea cu gândul la bolnavii incurabili. Însă, ei sufereau din cauze mai presus de înţelegere şi încercau să-şi croiască drum spre ei înşişi, în primul rând. Cascada îi aştepta în ţara de dincolo de nori, răbdătoare, cu susurul ei ireal şi cursul apei ce te îndemna la meditaţie. Ţesea poveşti în fiecare zi, iar tâlcul lor era ascuns în chiar drumul ce se întindea până la ea. Dorinţele uneori fanteziste nu făceau decât să întărească afirmaţia unor mari căutători de adevăr, că totul nu e decât o deşertăciune. Era din ce în ce mai evident că doar cei înţelepţi şi curaţi sufleteşte găseau râul cel învolburat ce-şi trimitea apa, în căderea acelei cascade minunate. 
Pe acel drum, un băiat şi un lama, un om sfânt, mergeau agale, mânaţi fiecare de alte idealuri. Amândoi încercau să-şi găsească rostul pe pământ, însă fiecare avea o altă perspectivă a acestui rost. Băiatul visa la o îmbogăţire rapidă care să-l scape de sărăcia satului în care s-a născut, iar lama visa la râul acela şi la cascada lui, ca la o răsplată după căutările lui existenţiale profunde.
Zorii dimineţii aceleia de poveste împrăştia sclipiri diamantine asupra tuturor celor din jur: oameni şi animale deopotrivă. O ceaţă difuză ascundea privirii vârfurile de munţi semeţe. Păsările văzdului umpleau aerul cu ţipete ascuţite şi joc bezmetic. Năframa de argint a ceţii se despică la răsărit, iţind un soare blând, portocaliu şi plin de promisiuni. Aveau deja senzaţia că drumul lor a fost menit să-i apropie, să-i facă să iubească libertatea, iar cascada nu însemna decât o încununare binemeritată. După popasuri şi întâlniri memorabile au înţeles că totul este trecător, că viaţa e o minune şi noi, pierdem uneori esenţialul. Băiatul se trezi şi căsca prelung, ca şi cum somnul acela nu-i adormise doar trupul, ci îi trezise şi alte simţuri amorţite.
Lama avea noutăţi pentru el şi aştepta răbdător să-şi vină în fire, apoi îi explică simplu, că pentru el căutarea a luat sfârşit. Urma răsplata! Băiatul îl privea contrariat, iar chipul lui palid, degetele străvezii şi picioarele încrucişate îi amintiră de statuia lui Buddha din satul natal. Ce se întâmplase? Apoi, când ochii li se întâlniră, ceva straniu s-a întâmplat. Simţea cum alunecă la vale şi este dus spre o cascadă ce-şi profila perdeaua diafană, în faţa lui, iar zgomotul ei tunător îl tulbura. Visa? Tindea să creadă că nu, pentru că era ud. Atunci, auzi voci agitate de oameni, care se chinuiau să-l scoată din apă. Se uita siderat în jur şi nu înţelegea ce se petrece. Lama veni spre el şi-l apucă de mână, senin şi zâmbitor, explicându-i că de câteva zile nu mâncase şi nu dormise, iar meditaţia l-a ajutat să ajungă la cascada dorită. Toate gândurile lui s-au concentrat apoi spre băiat şi i-au oferit acea călătorie. Exact când corabia sufletului lui rămăsese fără cârmă, găsise drumul! Ce frumos! Apoi, cascada amintirilor i-a relevat inocenţa şi puritatea începutului! Căutarea luase sfârşit! 🙂
Text scris în cadrul Clubului condeielor parfumate, unde gazdă este Mirela Pete. Tema cascadelor a fost propusă de Adriana. Au mai scris: Mirela, Adriana, Minnie, Ch3815h, Vienela, Gabi
Să vă fie bine şi să simţiţi frumos! 🙂 Vă dedic!