Mi-e dor uneori de sănătosul îngheţ al zăpezilor şi de furia proaspătă a vântului. De zborul încercărilor şi de perioada avânturilor romantice, care reuşeau să deschidă şi cele mai îndărătnice inimi şi care prindeau boboci plini de dorinţe, în vara păgână a tuturor simţurilor. Atunci, un dezmâţ ingenuu îmi zâmbea ştrengar, alungând exasperanţe, dintr-un iarnarcotoc atemporal. Voluptatea neînfrânată se strecura ca un psiriduş magic, într-un vienelar dans, spre sărutările fierbinţi ale unor buze ce nu se mai vor dezlipite.
De aceea, poate, nu înţeleg corolarma obsedantă de admiraţie a unora şi nici iubilura în lumina reflectoarelor. Dintr-un văztuneric teluric, caut umbra aerată a unei idei, într-un asigurmand gând rafinat. Chiar dacă pădurea e plină, oricând un curcosaur împăunat sau o silfidă caneluridă pot declanşa un olimpotab cu aplomb. Cutezanţă? Cuvânt de dicţionar. Degradare? Clar, da!
De unde lipsa de respect faţă de oameni, dogme şi credinţe? Să fie dintr-un nebunesc şi absurd înţeles al paradoxurilor vieţii?
Joaca este la propunerea clubului psi, pe care îl salut cordial! 🙂
În lumea asta de curcosauri şi false iubiluri , să rămânem în subiect, discreţia nu se mai poartă iar lumea vrea să trăiască in luciri de reflectoare. Trist şi degradant! Noroc că ne putem găsi şi alte preocupări, măcar unii dintre noi!
Iubilura este esenta, toti o vor, dar fiecare o castiga in felul sau. Unii prin tertipuri, trist dar adevarat.