Salutare la toată lumea! Încerc să revin şi să scriu. Am lipsit ceva timp din diverse motive pe care le voi aminti cu altă ocazie şi recunosc şi din cauza faptului că nu mai simţeam avântul începutului sau măcar imboldul de a scrie pe blog. A fost o perioadă mai dificilă, mai aglomerată şi poate voi povesti mai multe altă dată…

Aţi urmărit vreodată un copil care se chinuie să pătrundă tainele ascunse în spatele cărţilor? Poate chiar copilul propriu sau al altora aşa cum fac eu prin natura profesiei. De fiecare dată sunt fascinată şi îmi spun în sinea mea că mai există o speranţă. Evident că acel copil trebuie îndrumat, motivat şi convins că lectura, învăţătura este în beneficiul lui. Ochii lor mari, curioşi şi mereu avizi de cunoaştere îmi dau putere să revin zilnic cu ceva nou, frumos şi util, zic eu. La cei mici acest lucru este mai vizibil, mă refer la dorinţa de a şti, de a cunoaşte mai multe despre universul înconjurător. La cei mari deja preocupările se diversifică, timpul liber se împarte între facebook şi messenger sau alte jocuri pline de iluzii şi din păcate multă violenţă. Mă voi opri de aceea, la cei mici care sunt încă inocenţi şi mimetici. E foarte important ce faci în preajma lor cât sunt mici pentru că imită tot. Am observat că adoptă întregul ritual – de ex. al lecturii – oricât de plictisitor ar fi. Se aşează comod, deschide cartea, o răsfoieşte în căutare de imagini pentru că nu ştie încă să citească, apoi te urmăreşte atent şi din când în când oftează afectat pentru a te anunţa că e şi el om mare şi poate face cam tot ce faci şi tu. O fetiţă anume, venită în vizită la mine, a rezistat cu stoicism alături de mine cam 20 de minute şi apoi m-a anunţat că mama şi tatăl ei nu citesc şi că ar vrea şi ea să înveţe să citească. Am privit-o şi m-am minunat de o aşa cerinţă din partea unui copil de 4-5 ani, dornic să facă ceva nou, inedit din ataşament doar. I-am spus că părinţii o vor învăţa la momentul potrivit, dar ea s-a încăpăţănat să insiste că vrea să fiu eu cea care să o ajute. Am înţeles atunci că nu mi-am ales greşit meseria, deşi uneori, unii copii se transformă în mici monstruleţi, alintaţi şi insensibili. Câţi dintre ei ar fi rezistat lângă mine cât am citit? Nici unul poate. Fetiţa a fost excepţia. Ce bine că viaţa compensează de fiecare dată. Dacă aţi avut curiozitatea să urmăriţi un copil în timp ce buchiseşte paginile din abecedar – poate aţi avut privilegiul să experimentaţi cu proprii copii – aţi observat cred şi faptul că literele devin pentru el o realitate materială. Nu toţi copiii însă au răbdare şi înclinaţie spre studiu, de aceea e foarte important ce exemplu le oferiţi. Toată atenţia lui când citeşte este concentrată asupra literelor şi se gândeşte doar la ele. Dacă este întrebat ce a citit, nu va şti, chiar se va mira că îi adresezi o asemenea întrebare. Pe el l-au interesat doar forma, mărimea şi culoarea literelor, nu mesajul transmis. Mulţi dintre noi seamănă cu cei ce buchisesc pentru prima dată literele, în sensul că nu prea suntem interesaţi de însemnătatea sau noima lor. Meritul că în prezent citim după înţeles este al învăţătorului sau învăţătoarei noastre, sau poate al unei vecine iubitoare de copii, sau al părinţilor. Ei sunt cei care s-au chinuit să ne înveţe sensul literelor, al cuvintelor, ceea ce nu e chiar lucru de şagă. Prea uşor ne iluzionăm ulterior, când creştem, că deţinem secrete infailibile şi că suntem imbatabili. De multe ori suntem prea orbi pentru a vedea ce înseamnă lucrurile şi întâmplările, suntem prea legaţi de realitatea materială şi ne încălzim cu iluzia că alte lucruri pot hrăni sau compensa o altă realitate pe care o „citim” doar cu „ochii” minţii.