Parfumul parcului drag

” Se putea foarte bine să mă nasc printre nori, 
  Să cad ploaie albastră printre nori peste somnul din zori,
  Să ofteze pădurea când cald o cuprind, 
  Cu braţe de apă pe flori colindând.
  Dar sunt om şi pot fi orice cu mintea pot gândi,
  Iar dacă norii ar vrea, să fie oameni, n-ar putea.”
Aceste versuri şi ideea că parcul este inima unui oraş, m-au îndemnat să scriu aceste rânduri. O inimă care pulsează, un centru vital al vieţii de zi cu zi. Au fost zile minunate pe care le-am petrecut în parcul central al oraşului natal. Rememorez cu plăcere plimbările cu prietenele pe aleile troienite de zăpadă sau de frunze, de petale de trandafiri, sau doar de amintiri. Erau zile când răcoarea lui te îmbia, mai ales vara şi alegeai să stai pe o bancă şi să admiri copiii jucându-se, adulţii plimbându-se sau să citeşti o carte. Pe aleile lui am învăţat ce este iubirea, am păşit cu emoţie şi cu nerăbdare la întâlniri, am visat, am îmbrăţişat şi am râs din toată inima. Parcul a devenit un prieten de încredere, un confident tăcut şi liniştitor, un protector al iubirii pure, al îndrăgostiţilor. Florile de vis ce se aliniază în prezent pe marginea aleilor îmbiindu-te la plimbări lungi şi odihnitoare ar putea povesti multe întâmplări. Băncile şi copacii maiestoşi ce flanchează intrările pe alei ce duc cu gândul la Dumbrava minunată, ar povesti despre perioade diferite de înflorire ale parcului sau despre evoluţia lui. Cea mai prolifică a fost perioada interbelică, când parcul era un centru economic, o piaţă centrală unde veneau negustori din toate colţurile ţării pentru a face schimburi de mărfuri. Un oraş aflat la confluenţa a două râuri, cu zonă de câmpie propice pentru cultivarea legumelor şi cerealelor, nod de comunicaţie între Muntenia şi Moldova, era căutat de oamenii harnici şi dornici să-şi stabilească un domiciliu. Nici incendiile şi nici inundaţiile sau diversele cuceriri ale cotropitorilor din ere istorice aflate la distanţă cronologică mare, nu au reuşit să strice matca acestui oraş. De fiecare dată bazele erau construite pe urmele vechilor clădiri, iar în centru a crescut frumoasă şi verde, o inimă ce pulsează, inima oraşului, ce are drept marcă o catedrală impresionantă cu influenţe bizantine în ce priveşte arhitectura, dar şi de sorginte pur moldovenească.
 Parcul central este motiv de mândrie pentru cei ce locuiesc în acest oraş şi este preferat şi în prezent pentru promenadă şi distracţie. Pentru mine, parcul va avea mereu parfum de iubire, de roze şi verdeaţă, de flori de tei şi de castan. Parfumul iubirii mă va însoţi pe aleile lui şi va fi solar, optimist, cald şi pătrunzător.
Spunând iubire ţi se ivesc în minte destule răspunsuri posibile, dar nici unul nu are capacitatea de a exprima tot ce doreşti. Ar putea fi de vină soarele arzător, lumina, primăvara sau vara de tot ce ţine de iubire, dar oare este de ajuns? Aş întreba cerul, sau poate marea nemărginită, dar nu cred că aş găsi răspunsul deplin pentru întrebarea mea…În primul rând pentru că există un spectacol mai fabulos decât nemărginirea mării sau a cerului şi acesta este sufletul omenesc. Numai aici cred că aş găsi ceea ce caut. Iubirea, este totul sau nimic, ca şi această viaţă. Este un dar al zeilor, pe care noi, muritorii, avem tendinţa de a-l subestima.
Se spune că a fost odată, o zână, care a creat natura anume pentru îndrăgostiţi. Vi se pare nostim sau poate puţin credibil? Atunci cum explicaţi toate aceste minunăţii pe care le oferă natura cu atâta generozitate? Sunteţi nedumeriţi, sau poate vă este frică să mai credeţi în basme cu zâne şi feţi frumoşi? Vă ascundeţi cu nonşalanţă, după o mască, cea a maturităţii, neîndrăznind să recunoaşteţi că sufletul vă este încă tânăr şi dornic de necunoscut? El nu a îmbătrânit, e la fel de tânăr ca la început.
Natura-adăpost, nu se poate lăsa uitată. Ea este oriunde de faţă, este martorul iubirii – dar nu oarecare – ci adevărate. „Este mereu prezentă, cu ţinta ei brutală şi sublimă şi oricare ar fi nevinovăţia sufletelor, simţi în perechea cea mai pudică, adorabila şi tainica nuanţă ce deosebeşte doi îndrăgostiţi, de doi prieteni.”
Puteţi spune, ce altă schimbare la faţă mai mare decât iubirea?… „Ţipetele scurte şi goana prin iarbă, mijlocul fetelor prinse din zbor, vorbirea de rând ce pare o melodie, marea iubire ce izbucneşte din felul în care este rostită o silabă, cireşele smulse de la o gură la alta, toate acestea strălucesc, ca focul, sunt divine.”
A iubi înseamnă, a fi zeu, ceea ce este o frumoasă cutezanţă de muritor. A iubi, aproape că ţine loc de a gândi, pentru că iubirea este o înflăcărată uitare a tot ce ne înconjoară. Aşadar, să nu cerem pasiunii logică.
Când iubeşti, totul pare posibil. Simţi că ai puteri nebănuite, eşti zeu şi-i poţi porunci lumii. Simţi că pluteşti, deşi atingi pământul şi realizezi în cele din urmă că nu eşti cu nimic deosebit de toţi ceilalţi. Dar în sufletul tău porţi preaplinul momentelor în doi…
Îndrăgostiţii, acei iubiţi ai sorţii, acei copii naivi ţinîndu-se de mână, înfruntă viaţa doar cu un surâs, un sărut, sau cu o îmbrăţişare tandră. Este curaj sau sfidare? I-aş spune curaj. De ce? Simplu. Pentru că a înfrunta viaţa – indiferent prin ce mijloace – este un act de curaj.
„Dacă dragoste nu e nimic nu e.” spunea apostolul Pavel. Credeţi că este o afirmaţie gratuită? Eu aş spune că nu. Încercaţi vă rog , – fie şi numai pentru o clipă – să vă închipuiţi, cum ar arăta pământul fără soare, ce ar fi cerul fără stele, cum ar fi o floare fără petale… Ei bine, acelaşi fenomen, i s-ar întâmpla şi omului, dacă ar fi lipsit de dragoste. La ce rost acest zbucium, această clocotire pătimaşă, fără parfumul acestei mirabile seminţe? „Totul” ar fi ” nimic” şi e păcat!
Iubirea este veşnică şi ea va exista, va reîncepe fără încetare şi va ţine atât timp cât vor exista suflete tinere.
E ştiut, că ceea ce este veşnic, nu se pierde. ” Îndrăgostiţii se iubesc, râd, se încruntă în glumă unul la altul, îşi împletesc degetele mâinilor, se tutuiesc, dar toate acestea nu pun stavilă veşniciei. Ei se ascund în taina amurgului, în umbră, odată cu păsările, cu trandafirii. Se farmecă unul pe altul în întuneric, cu inimile oglindite în ochi, murmură, şoptesc, în vreme ce astrele umplu nemărginirea.”
El şi ea! Acest cerc vicios! ” Două cântece diferite, două culori ce nu s-au văzut niciodată” şi totuşi se iubesc. El, bărbatul întâmplător, devine unic prin iubire. Ea, e frumoasă ” cum e fecioara între sfinţi” şi unică tot prin iubire. Iubirea ne face unici. Ce poate fi mai sublim? Ea este calea sigură spre absolut, spre care tindem … Sau poate nu? Ce cutezanţă oarbă, din partea unei bucăţi de humă!
Şi uite cum parcul m-a dus cu gândul la iubire…
Vă invit la un tur virtual al parcului meu central!
http://www.pazvante.ro/parcvirtual/index.html
Poveştile parfumate sunt găzduite de Mirela. O săptămână minunată!
Au mai scris şi alţi pasionaţi de plimbări prin parc din Clubul parfumat şi îi găsiţi pe toţi într-un tabel simpatic. Tema a fost propusă de Somewhiteblue.

Despre viaţă

„Greşeala pe care o face fiecare dintre noi este că
se gândeşte prea mult la micile lui înfrângeri, la dorinţele lui personale şi
prea puţin la acest miracol care e viaţa, la obligaţia pe care o avem faţă de
ea, obligaţia de a o face mai frumoasă, mai bună.”

 Cella Serghi
Un fel de deziderat la început de an…
1. Să fii prezentă în viaţa ta! 
2. Să nu mai alergi după himere!
3. Să fii recunoscătoare pentru ceea ce ai şi ceea ce eşti şi să nu mai pretinzi şi altceva, pentru că acest lucru presupune şi durere!
4. Să fii aşa cum simţi! Să iubeşti!
5. Să fii pace şi lumină, mângâiere şi armonie!
6. Să ai încredere că eşti acolo unde trebuie, iar toate încercările prin care treci vor duce la ascensiunea ta!
7. Să alegi ceva care te înalţă, cu care te identifici şi în care te regăseşti!
8. Să te bucuri de călătoria care este viaţa ta!
9. Să uiţi de frică şi să-ţi asculţi sinele!
10. Să mulţumeşti pentru toate!
Să vă fie bine! 🙂