Călătoria

Căldura de peste zi se disipa prin reflexe vagi, rătăcitoare ale unor zgomote înfundate ce marcau apoteotic un amurg scăldat într-o vrajă dulce. Peisajul unei zile ce aluneca anevoie, trăgând după ea şi secundele nedezlegate ale unor oameni ce păreau robotizaţi. Cerul era scăparea, pentru că restul din jur aluneca spre cenuşiu, spre negru.  Ziua, smulgea cu înfrigurare frunzele sângerii de pe ramul copacilor uimiţi şi tavanul alburiu al norilor nuzi. Larma sufletelor se domolea şi toţi începeau a visa în tainic har.
Coborî din maşina aceea, plină de nerv, ce atrăgea mereu toate privirile şi avea un pas hotărât, de femeie care ştie ce vrea. Costumul puţin ciudat, din alte lumi, al anului 2070, îi venea mulat pe formele feciorelnice. Era o femeie frumoasă, dar avea o mină tristă, gânditoare. Abia sosise acasă şi-i aruncă soţului o privire inexpresivă ce însemna multe, după un salut scurt şi o îmbrăţişare automată:
– Mi-e foame şi vreau să plec repede înapoi, pentru că nu am găsit rezolvarea problemei! Suspectul a părăsit aria de căutare şi vom fi nevoiţi să extindem zona! Voi ce aţi mai făcut?
– Noi? Bine! Speram să-ţi petreci seara cu noi şi să ne răsfăţăm unul în braţele celuilalt! o tachină soţul, prinzând-o în braţe. Copilul nu te-a văzut deloc săptămâna aceasta. Pleci la prima oră, iar seara ajungi când e deja adormit! Chiar m-a întrebat dacă eşti supărată pe el…
– Serios? Voi discuta cu el! Ştiu că am de recuperat mult timp cu voi! spuse femeia în timp ce mânca în grabă.
– Mama, mama! Ce bine că ai venit acasă! Trebuie să-ţi povestesc despre competiţia pe care am câştigat-o!
– Sunt şi eu bucuroasă că te-am prins încă treaz! Hai în camera ta să povestim!
– Deşi toţi colegii m-au descurajat am fost primul care a trecut linia de sosire la proba de viteză! Profesorul m-a laudat şi mi-a dat un soldăţel de plumb, drept talisman! A fost cea mai frumoasă zi din viaţa mea! spuse dintr-o răsuflare micuţul, cu ochii plini de scântei lucitoare…
Mama depuse o sărutare caldă pe fruntea ce fremăta de gânduri încă nerostite şi îl îmbrăţişă prelung. Se uita protectoare la el şi gândi că ar vrea să rămână cât mai mult timp aşa: entuziasmat, vesel, mic şi plin de vise!
– Mă bucur pentru tine, Kevin! Împlinirile tale sunt şi ale mele! Şi nu sunt supărată pe tine, nu am de ce! Eşti soarele şi viaţa mea! Însă, ştii prea bine că mami are un serviciu mai dificil şi sunt nevoită să lipsesc de lângă cei dragi mie, pentru a-i prinde pe cei răi! Şi acum va trebui să plec, din păcate! Dar vreau să ştii că te iubesc şi eşti sensul vieţii mele!
– Mami, vreau să-ţi dau ţie soldăţelul meu! Ca să te protejeze de cei răi! Te rog mult ca să-l iei! se rugă piticul pe un ton serios.
– Bine! Dar, promit că ţi-l voi aduce dimineaţă la prima oră ca să te însoţească la şcoală! La revedere, dragilor! apucă să mai spună, în timp ce ieşi ca vijelia pe uşă.
Celălalt alter ego al ei o aştepta cuminte în faţa casei şi o propulsă pe şosea fără să simtă. Experienţa condusului era totală. Motorul electric şi cel termic se îmbinau ca două spirale ce formează un ADN perfect. Se potriveau împreună şi se ajutau în misiunile pline de neprevăzut. Erau doi parteneri de încredere! Sistemul Hibrid Toyota era eficient şi o salvase de multe neplăceri. Era o maşină silenţioasă, graţioasă. Îndrăgea să o audă torcând cuminte, ca o pisică mulţumită, iar puterea motorului termic la viteze mari o făceau să creadă că pluteşte. 
Nu consuma mult, era ecologică, iar cuplul impresionant la viteze mici nu necesita o conectare la o sursă de alimentare externă, deşi avea şi motor electric. Apăsa butonul Start şi pedala de acceleraţie şi zbura cu puterea gândului. Totul se activa automat, la fel ca şi imaginile de pe retina proprie când face scenariul unei crime sau unui atac armat. Ultima misiune de care răspundea, îi ridicase probleme. Dar, ca de fiecare dată, hibridul Toyota o ajutase să găsească echilibrul, să se strecoare ca o felină şi să ajungă teafără la destinaţie. Era nevoită să frâneze constant în urmăriri, dar ştia că astfel bateria se reîncărca şi nu o va lăsa la greu. Echipa care o ajuta să găsească banda de răufăcători, pusă pe fapte mari, era tot mai circumspectă când Amelie era nevoită să dea explicaţii. Cum reuşise să se strecoare? Când ajunsese aşa repede acolo? De ce era mereu în acel costum mulat şi călătorea în acel Prius hibrid care îmbina cele mai avansate motoare convenţionale cu un motor electric necesar pentru o acceleraţie rapidă şi performanţe mai mari la viteze superioare? 
Ce avea de ascuns? Prea le ştia pe toate! Tehnologia auto era suficient de avansată pentru a-şi explica toate acele atuuri, dar avea ceva în plus, avea şi un program flexibil doar pentru stăpâna lui pe care o urmărea peste tot, printr-un fel de GPS, ca şi cum erau un tot unitar. Se completau, iar călătoria împreună era o plăcere.
Momentul în care Amelie se afla în faţa clădirii ce urma să fie aruncată în aer, îi rămase întipărit în minte. Era flash-ul care se repeta intermitent la anumite perioade, iar imaginea lui Kevin care îi oferă soldatul de plumb o făcea mereu să verse lacrimi. Va reuşi să-şi ţină promisiunea?… 
Atunci se crease acea buclă temporală şi aterizase, cu tot cu hibrid într-o lume paralelă. Era un zbor ireal, o plutire prin secvenţe spaţiale în care noaptea îşi cernea scrumul, iar puţinele flori rămase îşi dăruiau văzduhului, în liniştea lor castă, parfumul discret. Cel puţin, aşa simţise! Volatilul acela i se impregnase în piele şi retrăia acea secvenţă la infinit. Visase oare? Era o reprogramare? O teleportare? 
O chinuiau prea multe gânduri sinistre, iar faptul că nu-şi putea ţine în braţe fiinţele dragi îi strecura în suflet o durere şi mai mare. Cine se juca cu vieţile lor? Hibridul Prius era acum şi familie şi prieteni şi tot… Oare va găsi drumul înapoi? Ce se întâmplase?
sursa foto: www.toyota.ro
Text scris în cadrul competiţiei Super Blog 2013! Să vă fie bine şi să simţiţi frumos! 🙂

O familie de poveste

Era un împărat renumit în toată lumea prin bogăţia şi frumuseţea familiei lui, iar palatul în care trăia era de cleştar. Regatul se numea LuxuryGifts, iar familia căruia i se dusese faima peste mări şi ţări pentru unicitatea ei, se numea Jewels. Multă lume era curioasă să afle secretul reţetei fericirii acelei familii, ce părea că trăieşte într-o armonie neclintită de diverse intemperii ce puneau stăpânire din când în când, asupra oricărui regat. King Jewels of Amethyst era un bătrânel cumsecade ce semăna vag, cu un bijutier ce-şi comercializa minunăţiile pe strada principală a regatului. Din mai multe surse, se lansase zvonul conform căruia între cei doi, ar fi fost ceva legături de rudenie, dar nimeni nu ştia adevărul gol-goluţ. King Jewels îşi vedea calm de treburile administrative ale regatului său şi era foarte apropiat de supuşii săi. Mereu povestea cum a explorat toată lumea aceasta şi a călătorit în Asia Centrală şi de Est, Mesopotamia, Babilonia, Egipt şi America Centrală. Acolo şi-a întâlnit iubirea vieţii sale, queen Jewels of Rosenquarz. Palatul era plin de odraslele lor voioase: Granat, Ametist, Acvamarin, Agat, Smarald, Onix, Topaz, Zircon, Turcoază, Turmalină, Opal, Rubin, Argint şi Swarovski, şlefuiţi şi crescuţi bine de părinţii lor. Erau foarte mândri de frumuseţea lor, iar balurile care se organizau anual se dovedeau ocazia perfectă pentru a-şi etala splendoarea. Deşi palat de cleştar, era casa cea mai primitoare din tot regatul. Orice călător însetat sau înfometat şi doritor de frumos găsea porţile deschise şi o vorbă bună. Regele şi regina erau renumiţi nu doar prin bogăţia şi frumuseţea din casa lor, ci şi pentru generozitatea nemăsurată. Ei ofereau adesea cadouri inedite musafirilor care aveau norocul să le calce pragul casei. Cuvintele care se găseau drept frontispiciu pe icoanele de argint de la intrare te îndemnau la blândeţe şi meditaţie. 
Un călător obosit a poposit la porţile palatului exact în ziua premergătoare balului anual la care erau invitaţi oaspeţi de seamă. Deşi toată lumea era preocuată cu aranjarea meselor şi pregătirea ospăţului, acel călător nu a fost ignorat, ci invitat chiar de rege să păşească în interiorul palatului. Paşii lui se auzeau foarte sonori, răsunând în sala mare de la intare, iar ceasul de argint din faţă i-a atras atenţia, parcă dinadins aşezat acolo, pentru a măsura cu fineţe momentele memorabile.

Era un ceas de masă argintat, foarte elegant, cu pendul şi decoraţiuni în formă de raţe mandarin, cunoscute la chinezi drept raţele Yin-Yang. Era ştiut că ele simbolizează dragostea, romantismul, fidelitatea, devotamentul faţă de partener, fiind întotdeauna văzute în viaţa reală ca perechi iubitoare. Se mai spune că plasarea ceasului în locul corect, asigură casei un Feng Shui benefic. Alături de el trona un îngeraş cu cristale Swarovski aqua pe cutiuţa muzicală. Imediat îşi aminti că îngeraşul simbolizează dragostea, inocenţa şi ar fi un cadou deosebit pentru orice ocazie: zi de naştere, onomastică, botez, nuntă, Crăciun, Paşte, Valentine’s Day.
De ce îi veniseră în minte ideile acestea? Poate pentru că era presat să cumpere un cadou inedit pentru soţia sa care îl aştepta nerăbdătoare acasă, după luni de pelerinaj şi regăsire în munţii Babilonului. Era momentul să-i dovedească că sentimentele lui sunt la fel de pure şi înflăcărate ca întotdeauna, deşi lipsise considerabil din casa lui, lâsând-o pe soţie singură. Ştia că fericirea este un concept prea lumesc explicat de toată lumea, iar ceea ce simte este mult mai important decât toate cuvintele de slăvire din lume. Înainta timid pe holurile imense ornate cu statuete din bronz pe suport din ametist, lumânări parfumate în suport pe aranjamant cu ametist, perechi de cai în argint pe lemn de nuc şi figurine placate cu aur, în formă de corăbii, decorate cu cristale Swarovski tek, negru şi vernil sau albastre, parcă era într-un muzeu înconjurat de atâtea opere de artă.

Ce atrăgea atenţia de prima dată la acele corăbii era plăcuţa inscripţionată a fiecăreia în parte, cu proverbul latin: „Dacă vântul nu suflă în pânze, vâsleşte.”
Era pur şi simplu impresionat de toate acele minunăţii, dar nu înţelegea de ce sunt mai multe exemplare din fiecare. Regele îi urmărea reacţiile cu atenţie şi în cele din urmă adăugă cu jovialitate:
– Se pare că vă place casa noastră!
– E de vis! Un palat minunat! Dar, îndrăznesc să vă întreb, de ce aveţi mai multe exemplare din fiecare?…
Regele zâmbi în barbă şi spuse gânditor:
– Sunt cadourile pe care noi, familia Jewels le oferim tuturor celor care iubesc frumosul. Ele sunt create de noi, membrii familiei şi ne mai ajută şi fratele meu, bijutierul, care locuieşte pe strada principală.
– Sunt consternat! Adică, dumneavoastră creaţi aceste minunăţii? Nu aveţi supuşi care să îndeplinească aceste îndatoriri?
– Sunt creaţii făcute din dragoste, cu dragoste, pentru o dragoste. Doar noi le putem face! Sunt miez din sufletul nostru! Ai observat că ametistul predomină pe holuri? E piatra mea norocoasă! Cea care mi-a dat şi numele!
– Mă bucur că v-am auzit povestea, dar trebuie să-mi continui drumul. Soţia mea mă aşteaptă!
– Spuneai că eşti plecat de luni de zile, încă o zi, nu se mai pune la socoteală! Trebuie să participi la balul nostru anual! Nu poţi rata aşa ceva!
– Chiar mi-aş dori, dar glasul sufletului strigă altceva! Mă arde! Trebuie să sting focul acesta!
– Am altă propunere! Rămâi şi soţia mea îţi va arăta nişte cadouri potrivite pentru sufletul tău pereche. E chiar posibil să o aducem şi pe soţia ta la petrecere, pentru că de mult nu am mai văzut aşa devotament şi afecţiune. Distanţa pe mulţi îi răceşte, dar în cazul vostru e altfel şi mă bucur.
– Soţia mea e departe de aici, cale de mai multe zile de mers fără oprire! E imposibil să participe la balul de mâine seară!
– Multe lucruri sunt imposibile, dar acesta îmi stă în putere! Statutul de rege mă ajută uneori să alătur suflete care se iubesc! Am multe maşini zburătoare care parcurg distanţe mari în câteva ore! Lasă totul în seama mea! Spune-mi doar locaţia şi de rest mă voi ocupa eu!
– Nu ştiu ce să spun! Sunt depăşit!
– Mergi în camera pentru oaspeţi şi îţi vei reveni!
Nici măcar după ce intrase într-o cameră somptuoasă, cu aşternuturi de mătase şi draperii largi şi vaporoase, călătorul obosit nu-şi reveni. Queen Jewels of Rosenquarz bătu la uşă şi insistă când nu auzi nici un răspuns. Intră uşor ca o felină şi salută delicat:
– Bună seara! Sunt bucuroasă să vă cunosc! Soţul meu tocmai a demarat planul de regăsire cu soţia dumneavoastră! V-am adus spre delectare o cutie cu bijuterii inedite pentru a-i face o surpriză plăcută soţiei când va veni! Las caseta pe masă! Unele bijuterii cu cristale sunt special concepute pentru zodii, în funcţie de pietrele preţioase folosite! Trebuie să le vedeţi, neaparat! Vreau să vă mai anunţ că în jumătate de oră se serveşte masa! Vă invit jos, să mâncaţi cu noi toţi, în familie!
– Mulţumesc pentru invitaţie şi grijă! apucă să spună călătorul şi luă din nou poziţia de mut.
Regina îşi văzu de treburile ei şi se retrase discret. Ochii obosiţi ai bărbatului poposiră pe caseta supraetajată de pe masă. Era convins că va fi din nou uimit, iar tentaţia era prea mare şi deschise încetişor capacul casetei. Acolo, stăteau aşezate coliere şi cercei pentru diverse zodii, exact cum spusese regina, pandantive şi broşe de o fineţe şi frumuseţe rar întâlnite. Alegerea era cu atât mai grea, cu cât fiecare excela prin lucrătură şi culoare, iar luciul, transparenţa şi duritatea le reflectau atuurile incontestabile.
Încă se uita la ele când o femeie, ce părea o bunicuţă din poveşti, îl invită la masă. Coborî reticent şi, din nou rămase impresionat de tacâmurile de argint cu cristale Swarovski şi farfuriile din porţelan fin, de suporturile pentru lumânări argintate şi tablourile de familie aşezate prin cameră. Era o masă foarte lungă, din mahon, pentru că familia aceasta număra mulţi membri. Musafirul se uita la feţele senine din jurul său şi observă bucuria care emana prin fiecare por al fiinţei lor. Îşi dorea şi el o familie aşa de poveste…
Inutil să vă spun că regăsirea cu soţia a fost minunată, iar balul a avut din nou rezonanţe pozitive. În ce priveşte cadoul ales de eroul poveştii noastre, oferit cu generozitate de familia aceea incredibilă, am aflat că este ceasul acela argintat de la intrare care i-a plăcut nespus şi care are şi darul de a măsura momentele memorabile din viaţă…
Text scris în cadrul competiţiei SuperBlog 2013, proba numărul 12.

Viaţa, un „joc” serios

Proba numărul 11 din competiţia Superblog 2013 ne propune nouă, bloggerilor pasionaţi de lectură, prin intermediul editurii Nemira, să facem o incursiune prin jocurile copilăriei şi ale vieţii de adult.
**********
– Bună dimineaţa, copilărie! Ce mai faci? 
Atât reuşise să spună micuţul salvator încastrat în uniforma lui spaţială şi văzut de toată lumea drept un geniu al luptelor. Cerul era în nuanţe închise, iar zgomotele luptelor bulversau universul oamenilor încă vii. Momentul în care războiul interstelar iminent cu un inamic nespecificat întunecase viziunea tuturor şi încurajase înrolarea copiilor pentru a fi transformaţi în maşini de război neîndurătoare, viclene şi în condiţii de gravitaţie zero, a fost exact punctul terminus în care copilăria şi-a luat pelerina vaporoasă pe umeri şi a plecat furioasă. Chipul salvatorului era ascuns de casca impenetrabilă, iar legătura cu propria lui copilărie e uitată, în momentul în care personajul principal, Ender Wiggin, căci acesta este numele lui, este numit comandant al Armatei Dragon, în cadrul Şcolii de luptă. O maturizare forţată şi o afirmare bruscă a celui care mai ieri visa liniştit privind plutirea norilor pufoşi la cei 6 ani ai lui. Astăzi era un geniu al luptelor şi datorită lui Armata Dragon ajunge să domine competiţia. Un joc virtual pe un simulator de bătălii spaţiale se dovedeşte a fi un fapt real, condus din umbră de nişte copii. O flotă formată din adulţi ajunge să distrugă planeta de baştină a inamicului, punând capăt războiului. Un joc serios, cum numai viaţa poate fi. Un joc de-a v-aţi ascunselea cu minciuna şi disimularea. Editura Nemira ne aduce această carte şi această perspectivă, pentru a medita la propria copilărie şi a alege „jocul” potrivit nouă.
Un alt cadru, un alt scenariu, dar tot copilăria este cea alungată cu violenţă. Supravieţuirea e primordială şi inocenţa nu-şi mai are locul aici. Amintirea unor vremuri arhaice şi libere se pierde în cenuşa iluziilor unor oameni hăituiţi şi obligaţi să fie neoameni. Naţiunea Panem împărţită în 12 districte construită pe ruinele fostei Americi de Nord se supune Capitoliului care organizează Jocurile Foamei, participanţii fiind cu vârste cuprinse între 12 şi 18 ani, aleşi prin tragere la sorţi. O lume distopică, de nedorit, un joc extrem de serios ce vizează lupta pentru subzistenţă, dar ascunde moartea unor copii. Douăzeci şi patru de adolescenţi sunt răpiţi de lângă familiile lor şi aruncaţi într-o „arenă” spre deliciul unor telespectatori bolnavi după senzaţional şi care uită în frenezia lor că privesc nişte copii. Din fiecare district se alege o fată şi un băiat, iar tinerii sunt obligaţi să ucidă pentru a supravieţui. Un joc al relaţiilor elaborate, al luminilor şi umbrelor, al dezumanizării. Încurcături sentimentale, negare şi lupta cu sinele, monitorizare, control şi sancţiuni, istorie manipulată, schimbată sau distorsionată pentru a servi doar anumitor interese, toate le veţi regăsi în romanul recomandat de editura Nemira, Jocurile Foamei. Este o trilogie a unei poveşti incredibile care vorbeşte despre curaj, asumare, dragoste la o vârstă când unii încă mai visează şi copilăresc.
Alt joc la fel de palpitant şi periculos este cel care vizează urzeala tronurilor. George R.R. Martin a creat o epopee fantastică care urmăreşte simultan trei acţiuni principale. Familia Stark de Winterfell împreună cu copiii lor, Robb, Bran, Sansa, Arya sunt prinşi în vârtejul unor evenimente ireale cărora trebuie să le facă faţă. Intrigile din spatele tronului însă, duc la tensiuni şi morţi nevinovaţi, iar copiii sunt nevoiţi să se descurce singuri, fiecare pe drumul propriu. O lume fascinantă de ambele părţi ale Zidului, puteri stranii şi întunecate şi comploturi încurcate se găsesc şi în Est, unde Viserys şi Daenerys Targaryen, alţi copii ce trăiesc în exil, ţes alte poveşti pline de lupte şi învăţăminte. Tot editura Nemira este cea care din 2007 a tradus şi publicat primele volume ale romanului Urzeala Tronurilor, în România şi a continuat şi în 2011 şi 2013.
De când mă ştiu am îndrăgit lectura, cărţile şi poveştile. Fiecare carte are încastrată sub coperţile ei o lume misterioasă, cu parfumuri din alte epoci, cu iz de lupte şi zbucium şi este o mărturie a unor vremuri îndepărtate sau atemporale. Cărţile sunt prietenii tăcuţi din biblioteci, frumos aliniaţi în rafturi, care nu ne vor dezamăgi niciodată şi care ne cheamă să le descifrăm, să facem incursiuni în lumi imaginare, fanteziste şi să câştigăm drept premiu poveşti de neuitat care ne vor ajuta să creştem. De fapt, cărţile în general, transmit cititorului sentimente diverse, ce-i bulversează universul, ce-l fac să gândească, să privească un subiect din mai multe perspective, îi oferă soluţii la problemele existenţiale cu care se confruntă la un moment dat, deşi sunt doar nişte iluzii, ficţiune pură în unele cazuri. Atunci când o carte va ieşi în lumea celor cu ochelari şi creion, a celor pasionaţi de lectură, a cititorilor, o nouă poveste se cere spusă şi trăită prin cei care o citesc. Copilăria mi-a fost leagăn de vise, mi-a fost vară cu poveşti din cărţi, cu jocuri minunate şi trăiri pline de frumos. Amintirile ei mă vor susţine toată viaţa, ştiu sigur!
Copilărie, cu exuberanța ta, veselia, zilele lungi de vară, nostalgiile… Cred că îmi mai aduc aminte de tine…. De fapt, ar fi imposibil să te uit pentru că, sunt clipe memorabile de atunci pe care le păstrez încă neîntinate. Am reţinut şi clipele mai puţin plăcute când m-am lovit, zgârâiat sau am plâns, dar şi ele au farmecul lor pentru că m-au ajutat să cresc. Cel mai bine însă, îmi amintesc momentele de bucurie intensă, de lecţiile învăţate, de frumuseţea clipei.
– Dragă copilărie, îţi mai aminteşti de zilele fierbinţi de vară când ne reuneam toţi verişorii sau prietenii şi se desfăşurau adevărate întreceri de viteză şi agerime în ce priveşte săritul gardurilor? Aveam zile când săream coarda, jucam şotron sau elasticul, flori, fete şi băieţi, raţele şi vânătorii, hoţii şi vardiştii, prinselea, de-a v-aţi ascunselea, ţară, ţară vrem ostaşi, badminton sau ne dădeam de zor în leagănul din curte. Tot pe atunci am descoperit bătaia cu sâmburi de pepene, cerceii din cireşele roşii şi cărnoase, bătaia cu petale de trandafiri, flori de salcâm sau tei sau stropitul cu seva din sâmburii de corcoduşe – un puşti ne-a spus că astfel vom căpăta pistrui, iar cum pe atunci era în vogă filmul Pistruiatul, toată lumea îşi dorea aşa ceva -. :)))
– Copilărie dulce, nu am uitat nici zilele acelea minunate din vacanţele petrecute la rudele noastre de la munte! Ce amintiri frumoase am de atunci…cu miros de iarbă cosită şi cu gust de apă de fântână. Alergatul pe pământul negru de pădure plin de muşchi şi licheni după fluturi coloraţi şi zburdalnici, excursiile în inima munţilor cu clasa de grădiniţă a mătuşii mele, urzeala gândurilor, explorarea împrejurimilor până ajungeam într-o tabără unde ne jucam cu mulţi copii, hăulitul prin văi şi întrecerile până la poalele dealului, unde era cocoţată casa unde visam o vară întreagă, sunt încă vii în memoria mea afectivă.
– Îţi mai aduci aminte, copilărie? Eu nu te-am uitat!… Sunt aceeaşi pe care o ştii! Chipul s-a schimbat un pic, umerii sunt mai tensionaţi, gândurile mai încărcate de nelinişti, aripile mai obosite. Sunt aceeaşi copilă exuberantă, care mai ieri se căţăra în cei doi meri din curte şi mânca corcoduşe coapte şi zemoase, tot de la înălţimea pomilor, pentru că îmi plăcea să admir curtea mare şi dragă. Nu am uitat nici gustul cireşelor furate din vecini, nici parfumul strugurilor vărateci, nici mirosul florilor de câmp din coroniţele pe care le împleteam de zor, nici zâmbetele cristaline cu ochii oblici!
– De ce eşti tăcută copilărie? De ce mă ignori? Eu nu te-am uitat… Ai aici o mulţime de dovezi de iubire! Îmi vine să râd când îmi amintesc de zilele în care imaginaţia mea bogată a creat scenarii pentru teatrul de păpuşi. Eram foarte inventivă, iar scenariile mele erau foarte realiste, astfel am speriat vreo două fetiţe, în joacă, bineînţeles, cu existenţa unui balaur sub asfaltul leagănului. 🙂
– Ce s-a schimbat? Poate, regulile jocului sau doar perspectiva. Poate faptul că ne lovim mereu de alegeri, de preferinţe, înclinaţii sau chiar de tentaţia exceselor. Când eram mici ni se spunea că „nu e bine să faci aşa”, „nu mânca atâtea dulciuri” sau alte replici asemenea, pentru că trebuia să învăţăm să trăim sănătos, echilibrat. Tentaţia de a imita pe alţii exista de când eram mici, dar, odată cu vârsta, devenim conştienţi de consecinţe, realizăm că influenţa anumitor persoane ne poate dăuna şi atunci, preferăm să îi evităm. Alegerile personale spun multe despre noi. Ne dorim să fim diferiţi, unici, să ieşim din anonimat şi la muncă şi în timpul liber sau acasă. Cu toate acestea, un pasaj care mi-a marcat copilăria spunea: ” … munca înseamnă ce eşti nevoit să faci, iar joc, ceea ce nu eşti nevoit să faci”, iar prin descoperire şi căutare vom afla soluţia care ni se potriveşte, poate chiar o simbioză. Cel puţin aşa spune Mark Twain în „Aventurile lui Tom Sawyer”. Cu înaintarea în vârstă ucidem sinele, ne dedublăm, alergăm după himere, când, de fapt, cel mai simplu ar fi să fim noi înşine. Iubirea e de departe un sentiment ce depăşeşte senzorialul şi frivolitatea unei omeniri avide după senzaţional şi animalic. Iubirea nu poate fi decât conştientă de ea însăşi. Noi purtăm germenele iubirii în noi înşine, trebuie doar să-l facem să încolţească prin stima de sine şi apoi să-l sădim în pământul mereu virgin al conştiinţei. Natura noastră ludică ne ajută să fim autentici şi să dăruim iubirea mai departe, să beneficiem de ea, pentru a ne salva pe noi înşine în primul rând.
Se deschid uşi şi căi pe care trebuie să le folosim pentru a creşte frumos. În spatele lor vom descoperi jocuri fascinante, mereu noi, cu urcuşuri şi coborâşuri, inerente, dar necesare. Jocuri mai dure sau mai inocente, care ne vor pune la încercare puterea, ne vor arăta calea spre noi înşine. Anii vor zbura trepidant, podul de flori de la începutul claselor primare se va transforma în pragul de sus al unei uşi masive pe care vrând-nevrând, o vom numi maturitate. Uşile se vor deschide în continuare, dar unele se vor închide prea repede şi uneori vei simţi că, dacă nu te fereşti la timp, vei primi în faţă clipele ameţite de ilogic şi textele prea blonde pentru a fi ascultate. Orele sparte din cadranul timpului incert, acest demiurg nemilos, amuţesc uneori în faţa omului ce creşte, dar se simte tot mic, pentru că povestea e aceeaşi de când e lumea şi pământul. Ne credem nemuritori şi imuabili, dar suntem atât de vulnerabli şi ridicoli în micimea noastră.
Cântecele astfel, devin mute, moralitatea îşi pierde umbra, iar lumina se întunecă vizibil, din motive absurde. Cred că acelaşi lucru l-au simţit şi personajele din cărţile menţionate. Vine firesc atunci întrebarea: 
– Unde mă aflu şi ce caut de fapt? 
Plictisite şi surde cuvintele tac pentru a găsi răspunsuri ce se simt. Încerc, caut, investighez, dar sensul uneori se încăpăţânează să apară, scuzându-se politicos că nu şi-a şters noroiul de pe botine. Praful stelar ne picură în auz istoria, pentru a face o scurtă comparaţie şi a pune în balanţă începutul roziu de drum şi prezentul cu piscuri semeţe, greu de escaladat. Te mai întrebi atunci de ce simţi că eşti difuz, ambiguu şi compromis ca om? Încercările titanice dintr-o lume barbară şi crudă stau la temelia unei înşelătorii ieftine şi răsuflate dintr-un mecanism prea complicat pentru un simplu om. Îndoiala mea îmbufnată îmi aruncă atunci în faţă iluziile răsturnate din valiza cu fluturi şi vise a unei fetiţe şi-mi spune: 
– Da! Viaţa e un joc serios!
– „Prin faptul că sunt, lumea este.
   Prin faptul că văd, lumea se lasă văzută.
   Prin faptul că simt, lumea se lasă simţită.” mai apuc să spun şi una dintre uşi se închide cu un sunet sec. (Nichita Stănescu)
Vă salut cu drag pe toţi! 🙂