Ilinca își rememora trecutul și își așeza degetele subțiri pe tâmplele străvezii. Era într-o stare melancolică, iar ploaia de afară avea darul de a zgândări cutele din suflet. Din noianul de amintiri frumoase pe care le avea, se filtrau și câteva regrete, tardive, dar așa de omenești. A crezut dintotdeauna, în naivitatea ei, că iubirea alungă teama, că ne face puternici și încrezători, că e răspunsul la multe dileme. Acum, nu știa ce să mai creadă. Poate era prea mult scufundată în marea regretelor, iar sufletul era un mic pescăruș cu aripile frânte. Cenușa regretelor încă mocnea în interiorul ei, iar gândurile de bine se zbăteau să iasă la lumină, în aglomerația modernă a celor care le știu pe toate. Sau au doar această iluzie, că le știu…
Cândva, a pornit la drum mânată de niște sentimente nobile, în prezent, simțirea era înjunghiată de criză, iar trecutul ștrangulat de dictatura dorințelor neîmplinite.
Și-a dorit atât de mult să atingă acea stare de fericire la care accede orice muritor și au fost momente când fața și fruntea ei, au fost mângâiate de o mână blândă. Chiar a crezut în conceptul de NOI. Regrete? Erau câteva. Poate presiunea pe acel suflet nevinovat, care ar fi trebuit să apropie mai mult, a fost prea mare și el a ales un loc mai ferit de griji. Poate dacă partenerul ei de viață ar fi căutat mai adânc în interiorul lui și mai puțin încrâncenat, cu mai multă sinceritate, ar fi găsit acel răspuns eliberator și ar fi înțeles că aveau atât de multe în comun. Și era tot mai sigură că toate ar fi putut fi numite mai simplu, dragoste adevărată. Puțini dintre noi realizează ce comori au alături și alungă prea ușor din viața lor, niște suflete ce ar fi putut realiza acel întreg la care visează și cei mai ambițioși căutători, filozofi și metafizicieni …
Au fost momente când corabia esenței sale, o simțea plină la refuz cu iubire, adevăr și frumusețe. Plutea așa lin și firesc, doar pentru că era alături persoana iubită. Câți dintre noi nu simt la fel? Și uneori avem nevoie de atât de puțin: o îmbrățișare, un cuvânt de bine, o sărutare pe frunte. Orice greutate pare mai ușor de trecut. Zilele par altfel, au altă culoare și viața zâmbește. A trăit cu iluzia că și el simte la fel. Că acea putere vine din viața trăită în doi.
Ilinca își face mustrări de conștiință și se gândește că dacă ar fi spus de mai multe ori ce a însemnat el pentru ea, ce intense și pure erau toate sentimentele ei, nu s-ar fi stins acel foc lăuntric. Sau poate că a spus și el nu a ascultat… Sunt momente când nu transmitem exact ce dorim, poate că mesajul nu mai putea fi decodificat. Poate dacă ar fi lăsat-o să alunge norii de pe fruntea lui, acum ar fi fost iarăși soare. Ochii ei l-au privit mereu cu iubire, chiar și atunci când el credea că se uită cu reproș.
Poate dacă s-ar fi aruncat atunci în mare, iar trupurile lor s-ar fi înlănțuit în dansul primordial al simțurilor, ar fi găsit drumul pierdut spre ceea ce simțeau cu adevărat. Poate ar fi uitat de toate încercările care i-au epuizat și ar fi acceptat să meargă umăr la umăr, mână în mână, în continuare…
Nu a vrut să sufoce frumusețea din sufletul lui, ci să o cultive, să o crească cu iubire, din iubire. A meritat toate acestea! Le-a oferit din tot sufletul, dar el nu le-a văzut ca pe un dar binemeritat… Acum își cere iertare dacă l-a rănit fără voie și dacă încă nu poate uita… Uitarea ar implica și anularea unei părți din ea, pentru că, a făcut ce a simțit. Cândva, poate vor înțelege amândoi rostul durerii!
Ce regretă? Că nu mai poate crede în acea iubire care i-a unit la început și nici în oameni nu mai crede…
Poate, când se vor dezmetici în ea toate acele sentimente uitate, înăbușite, din somnul adânc și bezmetic al tuturor simțurilor înfrânate, va redeveni EA ÎNSĂȘI. Sunt prea multe variabile în joc, deocamdată… Acum, se simte incompletă, pentru că a pierdut prea multe bucăți din suflet. Știe, e conștientă că trebuie să renască din propria cenușă, să găsească acea putere interioară care o anima cândva și să alunge durerea care o devorează… Se pare că fiecare om are un anumit număr de traume prin care poate trece prin viață și ea simte că nu mai are puterea necesară să o ia de la capăt, cum el o încurajează constant… Sufletul ei simte alte vibrații… Ce poate face? Să-l ignore?…
Ce vrea să mai spună? Că nu regretă nimic din ce a trăit împreună cu el și de fiecare dată ar alege să meargă la drum cu el, cel de la început, orice fel de drum sau potecă, ar căuta cu aceeași încăpățânare lanurile galbene de rapiță sau cele violet de lavandă și l-ar iubi…
Tânăra Emily răsfoia cartea cu coperți din piele maro și din când în când simțea atingerea lor de catifea. Citea cu nesaț povestea aceea, pentru a nu știu câta oară, doar, doar își va confirma pentru a mia oară că iubirea adevărată există. Prea mulți semeni i-au repetat că este naivă și se ascunde printre cărți, dar era singurul lucru pe care îl făcea fără să-l resimtă ca pe o îndatorire. Așa îi dicta sufletul, așa simțea. Era bucurie pură. Simțea că nu este doar o iluzie frumos colorată și ambalată, menită să înșele adulții creduli. Era prea trist să creadă această ipoteză. Credința că fiecare om și întâmplare au ceva bun de oferit i-au dat puterea să învingă orice obstacol.
Același tipar l-a urmat și în viața de zi cu zi, cea în care finalul nu este mereu previzibil și în care poveștile nu au doar feți-frumoși călare pe cai albi care vin să te salveze în momentele dificile. Mereu a făcut ce a simțit, ce i-a dictat forul interior și a luptat pentru ce iubește.
Primele semne că este o luptătoare s-au întrezărit încă din copilărie, când alături de ursulețul din catifea cu urechi de satin ținea reprezentații teatrale în spatele păturii întinse peste leagănul din curte, doar pentru a șterge lacrimile sărate din ochii copiilor ce locuiau pe strada ei. Plânsul se transforma în râs și totul devenea o terapie. Nu-și amintea exact când a descoperit următoarele pasiuni mistuitoare, acelea de a citi și de a dansa. Adora rochiile acelea de catifea sau din mătase care o duceau cu gândul la prințesele medievale, care se lipeau de corp atunci când făcea piruete, lansând promisiuni în eter. Nu a renunțat niciodată la piruete, pentru că ele erau elixir pentru suflet și o făceau să se întoarcă în copilărie unde era așa bine. În acele momente plutea și visa că zboară, era detașată de tot răul din lume. Preț de câteva secunde, suficiente pentru a cuprinde preaplinul și savoarea clipelor! Atât!
Emily a avut norocul să aibă o familie iubitoare, să trăiască povești de iubire autentice, să stârnească pasiuni arzătoare deși nu era ceea ce unii numeau o femeie de success și nici de o frumusețe răpitoare. Autenticitatea trăirilor și chipul expresiv au fost un ajutor real în momente în care buzele refuzau să lege cuvinte. Glasul voalat și fin ca mătasea era pansament pentru urechile celor care ascultau și căutau remediu pentru inima albastră. Pielea de catifea și formele voluptoase se încadrau perfect în tabloul de familie pe care mai târziu a început să-l construiască. Avea și zile înnorate, ca orice pământean. Atunci se citea clar pe față că are nevoie de o îmbrățișare sau de o atingere de catifea. Înțelegerea deplină și adâncă a evenimentelor dintr-o viață de om, au maturizat-o mult și spre deliciul și bucuria celor care o înconjurau, nu au înăsprit-o exagerat, ci doar atât cât trebuie. Ochii mari, cu pleoape diafane ca mătasea, buzele moi, sufletul de catifea și chipul încercat au continuat să caute oameni adevărați, autentici care să-i primească darurile cu drag. Și spre norocul ei i-a găsit!
Zilele au început să fie cu suișuri și coborâșuri, ca la toată lumea, dar descoperirea frumuseții naturii, a oamenilor autentici și a vieții în toată plenitudinea ei au contribuit la cizelarea sufletului, la o călire trecută prin foc și văpaie. Dragostea de adevăr, de frumos și bine au învins mereu răutățile gratuite pe care unii semeni le aruncă în calea altora, de când lumea și pământul, doar pentru hrănirea ego-ului flămând.
Sunt zile în care poveștile de catifea cu aromă de cafea scot la iveală lecții de viață tocmai bune de spus și altora pentru a-și învinge demonii proprii. Dar oare merită efortul? se întreba în sinea ei Emily, în timp ce zilele se scurgeau tăcut în clepsidra timpului.
În acele zile alegea să îmbrace doar haine vaporoase, ușoare, colorate și parfumuri fine care să dilate olfactivul și vizualul și să le transpună într-o poveste. O poveste reală de viață! Cu bune, cu rele, cu acceptări și provocări, cu suflet deschis și cald și credința că Dumnezeu există în toate lucrurile și trebuie să fii recunoscător pentru tot ce ai, pentru toate lecțiile, oricât de dureroase au fost. Parfumul acela e parfum de viață, e calea spre sine și e presărat cu liniște sufletească. Uneori e parfum de interzis, de noutate, de iubire pentru că apar noi căi de împlinire și ea va alege provocările mereu și nu va renunța. Este o supraviețuitoare și iubește viața!
La fel s-a întâmplat și când a purtat prima dată parfumul acela sublim, de iubire de sine și frumusețe, deși părea ușor interzis pentru că avea note de vârf compuse din aldehide, condimente, mandarine, portocale, piersici, bergamote și căpșuni. A fost dragoste la prima întâlnire. Îmbrăcată în acel parfum se simțea invincibilă. Notele de mijloc sunt la fel de promițătoare: iris, violete, narcise, iasomie, ylang-ylang, lăcrămioare, trandafiri și rădăcină de oris. Baza te învăluia cu arome de lemn de santal, ambră, mosc, benzoină, vetiver și boabe de tonka. Lansa promisiunea unui parfum de vis, care te poartă în primul rând spre adâncurile proprii.
Hai să-ți spun o poveste! mereu o auzeai pe Emily și începea să țeasă pânza de păianjen a gândurilor. Cum să nu o iubești?
