S-au deschis uşile mari ale şcolii şi am păşit fascinată pe sub podul de flori întins deasupra capetelor noastre. Ne simţeam mici, dar pulsul zilei ne transforma în eroi. Eram în centrul atenţiei, iar ghiozdanele ne jucau zglobii pe spate anunţându-ne prin sunetul sec că aşteaptă textura cărţilor noi pentru a le gâdila orgoliul. S-au deschis alte uşi şi în prag un chip senin ne-a îndrumat paşii spre băncile frumos rânduite. Ne-am aşezat cuminţi şi am început să fugărim semnele ciudate din spatele coperţilor colorate. Era un joc fascinant care ne-a deschis uşa spre învăţătură. Au urmat ani de buchisire asiduă cu urcuşuri şi pante line. Am ales mereu tărâmul literelor în defavoarea cifrelor care se uitau întotdeauna bosumflate la mine. Poate dacă aş fi căutat mai îndelung aş fi ales altă cale…
Anii au zburat trepidant, podul de flori s-a transformat în pragul de sus al unei uşi masive ce vrând – nevrând, am numit-o maturitate. 🙂
Uşile se deschid în continuare, dar unele se închid prea devreme şi simt că dacă nu mă feresc la timp pot primi în faţă clipele ameţite de ilogic şi textele prea blonde pentru a fi ascultate. Orele sparte din cadranul timpului incert amuţesc în faţa omului ce creşte, dar se simte tot mic pentru că povestea e aceeaşi de când lumea : nemulţumirea musteşte în râul frustrărilor şi ne îneacă viziunea. Cântecele devin mute, moralitatea îşi pierde umbra, iar lumina se întunecă vizibil din motive absurde. Unde mă aflu şi ce caut de fapt ?…
Plictisite şi surde cuvintele tac pentru a găsi răspunsuri ce se simt. Încerc, caut, investighez, dar sensul se împotriveşte să apară, scuzându-se politicos că nu şi-a şters noroiul de pe botine. Praful stelar ne picură în auz istoria, pentru a pune în balanţă roziul unui început stângaci cu cenuşiul unui prezent ce se simte respins.
Îmi doream să fiu simplă, dar nu am reuşit decât să fiu difuză, ambiguă şi clar compromisă ca om într-o lume barbară şi crudă.
Uşa din faţă să fie evadarea sau doar îndoiala mea îmbufnată transformată într-o înşelătorie ieftină ?
Sper ca foaia nescrisă a destinului şi praful de stele presărat pe hainele mele să mă ajute să uit, să nu văd sau să cobor dintre ele… „Primul început, primul vis pierdut, mai ştii oare cum a fost?” Şi mai ştii câte ne-au rămas până azi? Am un vis! „Aş vrea să culeg stropi de vânt, să-i arunc pe pământ şi să devină CUVÂNT.” Mai ştii oare cum a fost?…
Era vară şi soarele alerga bezmetic prin toate cotloanele casei, radiind căldură şi optimism. Camera luminoasă în care se jucau patru copii, două fete şi doi băieţi, era animată la intervale constante de ţipete scurte, zgomote şi râsete zglobii. Era momentul marilor aventuri, iar toate colţurile casei, grădina şi împrejurimile reprezentau redute ce trebuiau cucerite cu orice preţ. Jocul era firesc, iar parfumul acela ameţitor cu arome de inocenţă şi veselie numit copilărie, era purtat cu stoicism de cei patru temerari. Maria, fetiţa blondă cu ochi albaştri, dispăruse la un moment dat. Ceilalţi puşti au început să o caute cu exuberanţă peste tot. Vlad, piciul şaten cu ochi verzi şi pistruiat, care avea abilităţi de detectiv, a descoperit-o în cele din urmă, în şifonierul bunicii.
Acolo, era locul preferat de toţi, atunci când jucau v-aţi ascunselea. Emilia şi Tudor au alergat într-un suflet când au primit semnalul sonor din partea lui Vlad:
– Am găsit-o!
– Ce faci aici? au întrebat voinicii.
– Iau o pauză! Mi-era dor să simt parfumul hainelor curate şi să mă joc cu minunăţiile bunicii!
– Ai dreptate! a spus Emilia şi s-a aşezat lângă ea. E momentul să luăm o pauză de la alergat.
Şifonierul vechi cu patru uşi era potrivit pentru explorări şi odihnă. Anul trecut, Tudor adormise în interiorul lui fără să ne anunţe şi l-am căutat disperaţi vreo două ore.
În plus, lemnul avea un miros de pădure încă proaspăt, iar lacul îi dădea o strălucire aparte, parcă te chema. Era spaţios, plin de surprize plăcute şi avea un parfum de levănţică care te înnebunea de-a binelea. Bunica strecura bucheţele din planta frumos mirositoare printre haine şi le prindea uneori şi de umeraşe, iar ele aninau, împrăştiind arome seducătoare. Uneori doar deschideam şifonierul pentru a inspira aroma şi pentru a arunca o ocheadă rochiilor fermecătoare, modele din tinereţe purtate de bunica, dar care erau atât de moderne şi îndrăzneţe. Culorile şi croiala erau visate de noi fetele, mai tot timpul, pentru că erau fascinante. Bunica ne-a promis că ne va croi într-o zi rochii din acestea care erau solicitate de toate doamnele bune de la noi din cartier.
Mai era apoi şi cufărul din papură împletită ascuns în partea de jos a unei lacre a şifonierului, plin de nasturi coloraţi, materiale, fermoare şi papiote multicolore. Bunica copiilor era croitoreasă şi avea tot felul de minunăţii în şifonier.
Fetele au fost iremediabil atrase spre acel segment, în timp ce băieţii şi-au îndreptat atenţia spre ultima uşă a şifonierului unde ştiau că stau pitite câteva gavanoase aromate, din diverse fructe. Cu vreo două zile în urmă le descoperiseră şi nerăbdarea i-a făcut să dea năvală:
– Eu aleg unul de căpşuni! E preferatul meu! spuse Tudor.
– În regulă! Gavanosul cu nuci e al meu, atunci! Mai târziu, voi gusta şi din cel de cireşe amare! E foarte bun! a adăugat Vlad, salivând puternic.
– În cazul acesta, voi mai servi şi eu din cel de trandafiri, măcar un pic!
– Ştii care e problema? Avem nevoie de linguriţe! Dar bunica e la bucătărie şi ne vom da de gol! se întristă Tudor.
– Ai dreptate! Dar, aş putea inventa un pretext pentru trecerea prin bucătărie! Oricum, buni are treabă multă şi nu-şi va da seama că degustăm dulceaţa pitită! spuse dintr-o răsuflare Vlad.
– Eşti genial! Vom savura nişte delicatese! Te rog, du-te mai repede! strigă Tudor.
– Hai mai bine împreună! Tu o ţii de vorbă şi eu iau linguriţele!
– Bine! Haide!
Băieţi au ieşit pe uşă ca vijelia, în timp ce fetele au găsit un alt cufăr mult mai mic, ce părea pictat. Erau fascinate de el şi-l întorceau pe toate părţile.
– Sigur este un cufăr de valori! spuse sigură pe ea Maria.
– Eu cred că sunt doar nişte nasturi mai fabuloşi şi atât! o descurajă Emilia.
– Cum se desface? Ai idee? Are o cheiţă foarte ciudată! continuă investigaţia foarte intrigată, Maria.
– Oare nu se va supăra bunica că am dat iama prin şifonierul ei? deveni îngrijorată deodată Emilia.
– Nu se va supăra! Oricum ne-a promis că ne va arăta ce mai are prin şifonier, pentru a ne face lada de zestre! zâmbi Maria.
– Ce ladă de zestre? Mama ne spune mereu că zestrea, bogăţia trebuie să fie cu noi tot timpul! E mintea noastră! Sau ai uitat? o apostrofă Emilia.
– Bineînţeles că nu am uitat! Doar glumeam!
– Ar fi mai bine să aşteptăm să ne arăte ea! insistă Emilia şi întinse mâinile după cufăr. Maria îl ţinea strâns însă şi a zburat pe jos. Conţinutul cufărului se împrăştie de jur împrejur, iar fetele, după şocul iniţial, urmăreau fascinate minunile dezvăluite ochilor lor. Şiraguri de mărgele, o camee albă superbă, o poşetă elegantă brodată, un portofel cu flori, bănuţi, fotografii vechi, o cruciuliţă, o cheie, toate erau înşirate în faţa şifonierului, ca nişte ofrande aduse lui.
Între timp, băieţii au reuşit să facă rost de linguriţe şi erau postaţi fiecare în câte o lacră a şifonierului cu un borcan de dulceaţă în mână şi savurau zgomotos desertul apărut inopinat. Buzele le erau murdare de la siropul scurs de pe linguriţe şi zâmbeau răutăcios de ghinionul fetelor.
Deodată, glasul bunicii se aude sonor, din bucătărie:
– E timpul să veniţi la masă! Spălarea pe mâini şi fuga la masă!
Fetele, după încremenirea iniţială, au pus mâna şi au strâns tot de pe jos. Cufărul a devenit neîncăpător acum, în urma transferului forţat înapoi. Nu se mai închidea bine. Instinctul le-a sugerat să intre în cele două lacre libere ale şifonierului şi să închidă uşile, de frică să nu fie certate. Băieţii au simţit la fel, mai ales că nu reuşiseră să strângă borcanele. Era cam târziu să mai facă altceva, pentru că se auzeau paşii bunicii spre cameră.
– Unde sunteţi, dragii bunicii? Haideţi, e mâncarea caldă!
Sărmana bunică, deşi obosită, a început să-i caute pe nepoţii ştrengari. Nici urmă de ei: nici în curte, nici în grădină, nici în magazie… Să fie în casă? gândi bunica şi intră din nou prin camere.
– Jucaţi ascunselea cu mine? Nu mai am energia necesară pentru a vă găsi… spuse bunica şi se aşeză pe pat, chiar în faţa şifonierului. La un moment dat, se auzi un scârţâit, apoi un fâşâit şi bunica ţipă:
– Avem şoareci în casă! Alergă sprintenă spre bucătărie, uitând de oboseală şi se întoarse cu o mătură.
– Acum, vă vin eu de hac! De unde aţi apărut mişeilor? La mine în şifonier e curat! spuse şi deschise uşile pe rând. Mare fu spaima de ambele părţi, iar după ţipetele şi sperieturile de rigoare, urmară lacrimi mari de jelanie din partea nepoţilor şi lacrimi de râs din partea bunicii. Printre hohote mai spuse:
– Acum, dacă desertul a fost servit, mai merge şi felul principal? De aceea mi-aţi luat linguriţele, de la bucătărie, acum înţeleg! Iar voi, fetelor, după ce mâncaţi, pregătiţi-vă de poveşti din tinereţea bunicii. Neastâmpăraţii buniciii!
Astfel, şifonierul va avea mereu parfum de vintage, de poveşti şi de lavandă. E un parfum autentic, un leac pentru relaxare şi linişte, un vis romantic, cu o aromă proaspătă, o mireasmă de neuitat. Acest parfum va declanşa amintiri preţioase, descoperite în frumoasa copilărie.
Lavande Velours este o îmbinare armonioasă de lavandă şi violetă, urmată de note rafinate de iris, lemn de santal şi vanilie pulbere.
A fost creat în 1999 şi e o fantezie parfumată. Seamănă cu o plimbare într-o grădină în care toate componentele îi accentuază frumuseţea. Creatorul acestui parfum este Jean-Paul Guerlain.
Clubul Poveştilor Parfumate scrie astăzi despre miresmele şifonierului. Tema e propusă de Mirela. Mai sunt şi alţi povestitori înscrişi în tabel la Mirela. Mergeţi să citiţi nişte poveşti fermecătoare!