Grădina proprie

Mă aflam departe, nu ca distanţă sau timp, într-o dimensiune ce nu avea nume. Priveam imensitatea universului ce mă înconjura şi parcă, de undeva, mi-a apărut în faţă marea cea albastră, limpede, ireală, flancată de insule palid-cenuşii şi dincolo de acestea străjuiau munţii senini ce-şi întindeau coamele dezgolite de inhibiţii. Alunecarea pământului în apă părea o încremenire senină, superbă, maiestoasă a timpului. Toate adjectivele mi se păreau derizorii în faţa acelui spectacol. Privirea lacomă căuta noi senzaţii, privelişti nobile, luminoase, imense ca la începutul lumii când totul era inocent. Părea o călătorie în spaţiul cosmic, dar nu-i găseam o denumire potrivită şi, de aceea, m-am resemnat doar să admir. Un câmp de lămâiţă mi-a acoperit genunchii, iar mirosul parfumat cu arome mediteraneene mă îmbăta. Ciudat, deşi frumuseţea mi se părea perfectă, mă simţeam ca la un interogatoriu cu propriul eu blazat. Ultimele raze de lumină, deşi purificatoare erau de o ostilitate prea rece pentru căldura incandescentă din interior. Presupun că era doar o teamă proprie, inexplicabilă de îndrăgostire de un peisaj pur prin frumuseţe şi firesc. Fascinaţia fatală pentru cerul fără pată şi pentru florile roz-violacee de ciclamă mi-au purtat paşii nesiguri prin acea grădină a Edenului ivită în toată splendoarea, încât mă simţeam – sunt sigură – exact ca Alice în Ţara Minunilor. Terenul virgin presărat cu căsuţe albe ca zăpada prin nisipul cu aspect de susan prăjit era pitoresc de frumos. Peste tot domnea liniştea, deşi păsări şi animale sălbatice dădeau uneori ocol grădinii. Sau nu era grădină?!?…

Eram tot mai convinsă că poposisem într-un vis fascinant unde nu bântuiau monştrii, ci nimfele. Solitudinea misterioasă şi peisajul ce-ţi tăia respiraţia îndemna la meditaţie. Poate era locul cel mai potrivit pentru o reculegere calmă a eului. Singularitatea fiecărei clipe, zborul lin al câte unui unui albatros măreţ, apariţia unei bărci cu pânze, descoperirea unei poteci ascunse ofereau farmecului plimbărilor prin grădină o atracţie irezistibilă, deşi eram tentată să o consider o pedeapsă autoimpusă pentru trădarea simţurilor. Trăiam un vis sau poate participam la o călătorie imaginară într-un spaţiu extraordinar, ce deveneau tot mai clare, deşi unora li se pare anost sau lipsit de importanţă să faci asemenea incursiuni.
M-am refugiat acolo pentru că era timpul să analizez termenii capitulării propriul eu şi să găsesc soluţii pentru o coaliţie potrivită şi pentru a salva ce era mai de preţ. Vântul uscat de năzuinţe mi-a adus în nări arome vechi, atât de cunoscute dintr-o grădină cândva paradisiacă cu specii nenumărate de flori, insecte, animale, care acum e lăsată în paragină. Simţeam totuşi atingerea diafană a unor aripi pudrate de fluture. Să fi fost întruchiparea anilor tinereţii sau doar o fobie agravată de situaţia actuală, dar care îmi oferea şi imaginea reuşitelor şi luptelor proprii? Era parfum plin de migală şi abnegaţie, un parfum al unui eu mai jucăuş şi optimist. Alergam zglobie prin grădină, incapabilă să adun, să „culeg” toate acele arome inconfundabile ce-mi compuneau esenţa căutată şi realitatea a reuşit din nou să-mi azvârle sarcasmul ei usturător în faţă pentru a mă asigura că nu sunt încă pregătită să o înfrunt la potenţial maxim.
Voi continua totuşi să caut prin grădina proprie…

Albastrul infinit

GHEORGHE IOVU – CALEA SPRE LUMINA
Albastrul e o stare, nu doar
o culoare, e clar! Sunt convinsă că oamenii albaştri simt mai mult, rezonează cu mai multă uşurinţă, sunt
devotaţi şi iubitori de adevăr, de frumos. Oamenii albaştri sunt cinstiţi şi au
discernământ, au o imaginaţie activă şi o bună intuiţie. Nuanţele deschise de albastru sunt preferate
mereu, celor închise, sumbre. Albastrul mă duce cu gândul la suflet. E posibil
ca el să aibă această culoare şi să inspire calm, linişte, frumos,
intuiţie.
Parfumul sufletului îl
simţi uneori, doar în zilele în care energia din tine pulsează la cote
inimaginabile. Are o structură fragilă, dar este cel mai puternic pentru că el
te face să fii acea fiinţă zămislită din abur şi tină, o entitate individualizată
a spiritului coordonată de conştiinţă. Sufletul face parte din întreg, fără el
nu am avea senzaţii, sentimente sau dorinţe. Este cel mai important component
al evoluţiei fiecăruia din noi, deşi mecanismul de funcţionare sfidează logica
şi raţionamentul. Parfumul lui e unic, răzbate din interior şi se manifestă
prin senzaţii copleşitoare, aleargă prin toate ungherele eului propriu şi
revarsă lumină şi căldură în jur. Acest parfum este la limita dintre corpul
fizic şi cel spiritual şi îşi întinde aripile în funcţie de starea noastră, pentru a împrăştia din energia lui. Uneori îi simt parfumul delicat şi discret
ca al freziilor şi lăcrămioarelor primăvara, alteori ca al trandafirilor
înmiresmaţi vara, uneori e dulce-amărui cum au miros florile toamna, alteori îl
simt amorţit cum e parfumul florilor de gheaţă, iarna. Traseul pe care acest
parfum îl parcurge şi mă învăluie e neştiut. Îl simt copt şi aromat când sunt
fericită, sau puţin sărat şi greu când lacrimile cad pe obraji. Parfumul şi nuanţele
de albastru sunt diverse, în funcţie de sentimentele care ne încearcă: de
bucurie, pace, linişte, încredere, veselie, desfătare, mulţumire, plăcere sau
satisfacţie, sau au aroma armoniei, înţelegerii, poftei de viaţă îmbrăcate
într-un albastru celest. Se simte uneori şi parfumul generozităţii, respectului,
optimismului care ne fac zilele mai pline şi mai frumoase, iar albastrul
rezultat nu poate avea decât nuanţe pastelate, liniştitoare. Dar sunt şi zile
când parfumul se schimbă, iar volatilul are mirosul neliniştii, nerăbdării,
supărării, spaimei, regretelor, tristeţii, îndoielii sau nemulţumirii. Atunci
îl simt derutat şi încerc să alung norii. Emoţiile negative nu au miasme dorite
şi nici culori frumoase. Unii confundă parfumul lui, cu cel al inimii. Nu aş
putea să spun dacă greşesc, pentru că, cred că cele două se împletesc. Originea
fiecărui parfum sau oricărei culori din interior nu contează prea mult, mai mult contează
cât de mult ne-au schimbat pe noi sau pe cei din jur.
Dacă ar fi să caut o culoare
potrivită mie, albastrul s-ar încadra cu siguranţă, iar verdele ar fi undeva
aproape. Liniştea şi calmul pe care le degajă sunt potrivite. Faptul că,
culorile ne stimulează, ne atrag şi oferă indicaţii asupra personalităţii,
stării de spirit, maturităţii şi stării de sănătate a fiecăruia, nu poate decât
să ne bucure. Cerul cu albastrul lui infinit, senin, marea înspumată şi
albastră-verzuie predispun la visare, la frumos. Însă albastrul infinit al sufletului e un ideal, frumos şi măreţ, ca orice ideal!
Îndrăgesc doar zilele în
care sufletul zâmbeşte relaxat, aleargă zglobiu şi dezinhibat şi rezonează cu
întregul. E cel mai frumos parfum din lume şi nu are corespondenţă în lumea
materială, e unic pentru fiecare în parte şi trebuie descoperit cu răbdare şi
devotament, dar atunci când îl simţi te poţi considera împlinit. Bănuiesc că şi
culoarea e frumoasă, când simţi frumos…
E o certitudine că albastrul infinit mă duce
mereu cu gândul la suflet, la generozitate, la vocaţie şi neaparat la frumos! Uneori simt albastrul mai aproape, alteori verdele… Voi ce culoare simţiţi mai aproape?

Text
scris pentru grupul Oameni albaştri, iniţiat de Silvings.

Criză de identitate

* republicare
Sunt punctul final din toropeala curgerii mele în neant,
Sunt frunza stacojie ce se desprinde şi
cade agale
Pe gardul umed din grădina vieţii mele.
Sunt vântul ce sfâşie cerul plin de nori
Şi le franjurează orgoliul alb şi pufos.
Sunt umbra ecoului din adâncul peşterii,
Sunt firul de praf ce pluteşte pe
moliciunea petalei
şi o mângâie drăgăstos,
Sunt glasul candid al unui copil
Născut prea devreme şi care a crescut prea
repede.
Sunt întrebarea nerostită de pe buze prea
voluptoase
ca să mintă.
Sunt mirarea păsării libere ce-şi întinde
aripile
în voia curentului vieţii.
Sunt valul spumos ce biciuieşte malul
abrupt.
 
Sunt încăpăţânarea calului nărăvaş
ce trage zăbala nechezând continuu,
Sunt începutul zilei dintâi şi regretul
nopţii de pe urmă.
Sunt mireasma verii trecute şi mustul
parfumat al toamnei ce a venit,
Sunt un simplu om pe metereze şi un
conglomerat de atomi instabili fără tine.
Vino alături de mine şi voi fi doar eu!
@Lolita