Dansul vrăjitoarelor

Atmosfera era plină de un magnetism, care aproape, putea fi palpabil… Dansul ireal al damelor prindea contur, iar flăcăul vânjos păși ca în transă pragul, călcând temător treptele scării. Simțea că ceva e în neregulă, dar nu avea puterea să se împotrivească. Ceva îl atrăgea ca un magnet și-l făcea să nu mai fie el… Ajunse în fața damelor și privea plin de uimire acele creaturi silfide, ce parcă pluteau pe niște acorduri din alte lumi, dar, se apropie de ele, parcă era vrăjit… Nici măcar nu știa cum ajunsese acolo, ce puteri nebănuite îl împinseseră să intre în acea casă.
De când ultimul mesaj al bufniței nu a fost deslușit, acel de trei ori câte trei memorabil, bătrânii satului au evitat casa în care își făceau veacul cele patru dame controversate, iar discuțiile despre ele deveniseră tabu. Acel flăcău, însă, căzuse în mrejele lor, era toropit, iar ochii lui verzi sclipeau în noapte, prefigurând un final nu tocmai plăcut… Mergea agale, ca un zombi, iar pașii lui se opriră, când dama de ghindă, își începuse ritualul de cucerire… De sub dantela neagră a rochiei s-au ivit picioarele lungi, diafane, dansul lor lasciv ademenea, iar felul în care își arcuia spatele, ca o felină autentică, îl blocase pe flăcău.
– Vino! strigă ea, fără urmă de sfială… Așează-te lângă mine!
Dama de pică, după ce-și aruncă ochii roată, se interpuse între cei doi. Din două mișcări sigure, ajunse în brațele flăcăului care se înfioră. Corpul ei delicat trezi în el niște dorințe interzise. Rochia îi acoperea genunchii provocator, iar parfumul înnebunitor de iasomie și mosc ce-i intrase flăcăului pe sub piele, îl chema…
– Eu sunt mai tânără! Nu mă preferi pe mine?
Invidia o făcu pe dama de cupă să sară de la locul ei și să se cambreze în una din acele posturi, ce nu dădeau greș niciodată. Își atinse părul cu vârful degetelor subțiri și scoase un oftat afectat.
– Dar eu? Ce îmi lipsește mie? Ce anume nu aș putea să-ți ofer? Nu-i așa că mă îndrăgești mai mult? plusă dama de caro, care nu dorea să fie mai prejos față de suratele ei într-ale ademenitului… Își legănă șoldurile grațioase, învârtindu-se de jur împrejurul flăcăului, aproape căzând în derizoriu…Dar, nu-i păsa! Știa că e provocatoare, iar restul nu mai conta. Vânătoarea a fost mereu pentru ea o provocare, chiar dacă, apoi, își abandona fără regrete victima… O seducătoare înnăscută!
Flăcăul își plimba grăbit privirea de la una la alta, fascinat! Dansul lor, de iele nebune, îl ameți, dar vraja se rupse brusc când ușa se lipi de perete, iar lumina inundă încăperea. Damele s-au ascuns fiecare pe unde a putut, iar cadrul ușii deveni scena unei reîntâlniri străvechi. Prin pădurile din jur, se ascundea o zână bună, iar bătrânii satului știau, că doar ea e singura în stare să alunge blestemele și vrăjile ticluite de cele patru dame. Însă, ea prefera să nu se amestece… Credea în acel echilibru primordial, acea balanță a forțelor, menită să deslușească ițele oricărei povești de viață… Până astăzi! Îndrăzneala legendară a celor patru dame o indignă atât de mult, încât interveni să îl salveze pe flăcău… Lumina strălucitoare ce inundă mansarda, deja risipise o parte din vrajă, iar decorul macabru îl făcu să se scuture… Alergă afară din casă și se salvă în ultima clipă… Zâna le strigă:
– Când veți înceta să zăpăciți mințile flăcăilor? Sunteți doar niște infame creaturi care se joacă cu forțele malefice! Rușine! Curând vă veți primi pedeapsa…
Și, ca prin magie, toate ușile și ferestrele s-au deschis, inundând totul într-o lumină caldă, binefăcătoare… Damele s-au refugiat pe acoperiș…implorând iertare… Erau doar niște feline alintate ce atentaseră la onoarea unui motan pripășit…
O continuare la postarea Vienelei…. Sper să-i placă… 🙂