Ascult căderea fulgilor pufoşi de nea, ce-mi împresoară amintirile uitate. Simt că timpul s-a oprit pentru câteva secunde pentru a-mi dezvălui plenitudinea clipelor ce m-au ajutat să cresc. Calc cu atenţie prin moliciunea zăpezii, iar gândurile îmi aleargă bezmetice, fără oprire. Uneori, mă întorc spre trecut, spre cel mai îndepărtat, mă opresc, caut amintiri din simpla dorinţă de a mă descoperi pe mine, copilul ce eram şi urmele pe care am călcat pentru a ajunge unde sunt acum. Regăsirea poate fi reconfortantă sau un pic dureroasă, când realizez trecerea şi ireversibilul. Simpla reîntâlnire mă face să descoper şi povestea unor atât de multe destine nescrise. Au crescut lângă mine, au luptat pentru devenire şi au rămas în anonimat ca majoritatea dintre noi. Destine nescrise… Poate fi vorba despre destinul oricui a trăit sau trăieşte, despre oricine a lăsat urme adânci pe parcursul creşterii sale, despre secvenţe sau tablouri autentice ale unui târg de altădată care respiră şi astăzi prin noi, despre amintiri şi figuri de “ oameni turnaţi dintr-o bucată” aşa cum spunea C. Hogaş. E foarte greu să vorbeşti despre oraşul în care te-ai născut, ai copilărit şi în care înveţi să creşti zi de zi ca adult. De aici şi-au luat avântul mai multe generaţii de intelectuali care au scris pagini pline de originalitate şi vibraţie emoţională în cartea de aur a literaturii române şi nu numai. Faptul că am avut privilegiul să mă nasc şi să trăiesc pe nişte meleaguri pline de o aşa încărcătură creatoare mă face mândră şi încrezătoare în destinul propriu. Avem ce învăţa de la înaintaşi mai ales cînd paginile descrise surprid imagini, amintiri, memorii, poeme, proză cu o puternică patină a timpului şi nostalgia unui oraş ce-l dorim în prezent updatat, dar care mai păstrează totuşi ceva din parfumul acela unic. Rămâne doar să-l descopere fiecare şi să-l valorifice la maxim pentru propria devenire.Unii ar spune că e un târg moldovenesc demodat. De exemplu, Zambaccian scrie, în lucrarea sa dedicată pictorului Gheorghe Petraşcu, născut în acest oraş, următoarele: „…orăşel de provincie fără orizont şi fără convulsii, aşezare de viaţă patriarhală, de unde natura nu predispune pe om la elan şi reverie ca în ţinuturile mediteraneene, dar nici la acel spleen ale regiunilor brumate ale nordului; iarna cu satisfacţiile ei de cămin, primăvara cu florile de grădină şi parfumul aerului proaspăt, vara cu căldurile ce ne îndreaptă spre umbră şi ne gonesc la vie, toamna plumburie ce constrânge la interiorizare şi la conservare”… Eu însă prefer descrierile pe care alţi scriitori le-au făcut oraşului…şi aleg să trăiesc aici deocamdată, cel puţin până vocile destinului mă vor chema spre alte zări. Cine ştie… 🙂