Pânza de păianjen

Cartea de debut cu acest titlu scrisă de Cella Serghi m-a impresionat prin imaginile pline de viaţă descrise, fără urmă de forţare sau disimulare, firesc, sincer şi verosimil. Este unul din cele mai frumoase romane de dragoste din literatura noastră. Emoţiile scriitoarei sunt transmise prin personajul principal Diana Slavu, o fată ce se transformă în femeie şi care dă dovadă de un caracter complex, deşi surprins în lumini şi umbre, este autentică şi curajoasă încercând să evadeze din acea pânză de păianjen pe care viaţa o ţese în jurul nostru câteodată, făcându-ne să ne simţim captivi. Se observă o alternanţă între realitate şi aparenţă într-o lume halucinant de dependentă de fast cum era cea interbelică şi de aceea şi adaptarea socială e mult mai dificilă şi impune măsuri drastice.

Prejudecăţile şi complexele sociale, lupta pentru supravieţuire, sărăcia o fac pe Diana Slavu să joace un rol dublu. Unul în care este fata ce locuieşte într-o casă modestă şi insalubră, mereu alta – din cauza mutărilor frecvente – şi parcă din ce în ce mai chinuită şi alta în care este fata elegantă şi mereu pusă pe şotii ce participă la toate petrecerile mondene însufleţind atmosfera şi stârnind invidii şi gelozii prin succesul pe care îl are la băieţi şi prin toaletele simple şi totodată care o avantajează enorm.
Romanul prezintă devenirea şi ambiţiile unei fete care ajunge în final să se realizeze profesional, ajunge avocată, deşi cu grele sacrificii, dar care rămâne tributară unei iubiri neîmpărtăşite. Autoarea surprinde admirabil subtilităţile sufletului feminin prins în mrejele primei iubiri, înflăcărările şi temerile, bravada şi durerile ascunse, dar şi frământările unei familii ce se zbate să supravieţuiască în perioada interbelică.
Diana Slavu se lansează într-o obsesie dulce-chinuitoare pentru pictorul Petre Barbu, mai matur şi mereu plictisit de rutină, o fire boemă în căutare de noi senzaţii. Diana este încurajată şi de atmosfera estivală pe fondul sunetului divin al valurilor mării şi de coasta stâncoasă a Mangaliei unde familia ei a locuit o bună perioadă de timp. Aici, Diana îşi formează un anturaj care va fi prezent şi ulterior în unele pagini: Ilinca prietena ei cea mai bună, Puiu, Georges, Adriana, Angela, Nicu, Michette şi alţii sporadic, cum era Petre Barbu la Mangalia de care se îndrăgosteşte iremediabil. Era invitată la ceaiuri dansante şi avea un succes fulminant printre băieţi, dar când trebuia să invite la rândul ei prietenii acasă la ea era reticentă şi se eschiva, din simplul motiv că nu avea aceeaşi condiţie ca şi ei şi s-ar fi simţit umilită. Ilinca, prietena ei cea mai bună va afla din caietele ei, mai târziu, tot amarul prin care trecuse.
Imaginile în care marea este descrisă sunt de un sublim inexprimabil, foarte sensibile şi pline de romantism, dar nu se simte nimic forţat sau fals. Balcicul din paginile Celliei Serghi este atât de exotic. La Balcic ajunge să se îndrăgostească de Alex Dobrescu, doctorul ratat şi inconsecvent în ce priveşte relaţia cu ea, dar care semăna oarecum cu Petre Barbu prin firea boemă şi plictisul afişat şi chiar dacă era căsătorită cu Michi, inginerul ambiţios şi fiul colonelului scăpătat Ioanescu. În inima Dianei se dă o luptă: să-i spună soţului ei de pasiunea pentru Alex, într-un cuvânt să divorţeze, sau să accepte o căsnicie care din start nu a fost bazată pe iubire reciprocă, doar din compasiune pentru Michi? Dilema se rezolvă ulterior, iar Diana in finalul cărţii pare vindecată, mai matură şi poate pregătită să întâlnească adevărata dragoste.
O carte care mi-a plăcut şi merită citită! Vă recomand cu căldură să o lecturaţi, dacă nu aţi reuşit până acum!

Aşteptând o minune

Sunt zile în care se strâng în jurul nostru multe întrebări, când frunţile ne sunt împresurate de greutatea cuvintelor nerostite, când ne simţim părăsiţi şi sufletele freamătă timid întinzând aripi obosite de atâtea căutări. În acele momente apar dileme reale, existenţa pare ceva derizoriu, nu mai este văzută ca un miracol,  ne pierdem busola şi suntem dezorientaţi dar, apar dorinţe şi din nou începem să căutăm răspunsuri. Apoi, încet, încet, fără să disimulăm şi să ne ascundem după măşti, realizăm că veşnic suntem nemulţumiţi, că mereu aşteptăm minuni şi nu depunem prea mult efort crezându-ne în micimea noastră invincibili, chiar nemuritori.
Sunt încercări în viaţă care ne testează rezistenţa, care ne pipăie carcasa de care suntem uneori aşa de mândri şi care uneori ne lovesc necruţător. Vine firesc întrebarea de ce? sau de ce eu?… Apoi încercăm să ne recompunem după un val de tristeţe sau suferinţă, să aflăm ce vrem de la noi înşine şi să ne aruncăm din nou cu aceeaşi frenezie în „vânătorile de vrăjitoare” sau în aşteptarea înfrigurată a câte unei minuni…
Oricât de greu ne-ar fi, nu ne putem abţine şi aşteptăm mereu câte o minune care să ne însufleţească viaţa, nu pentru că suntem nişte naivi incurabili, ci pentru că unii din noi sau majoritatea, chiar dacă dispunem de liberul arbitru realizăm că unele lucruri ne depăşesc limitele, sunt mai presus de înţelegerea noastră… Evident că aşteptările trebuie să fie mereu realiste şi să nu ne iluzionăm că universul a conspirat în aşa fel încât să ne răsfeţe pe noi, iar unele cutume din istoria şi credinţa noastră seculară ne împiedică încă să fim autentici, să fim noi înşine şi să spunem lucrurilor pe nume dintr-o împământenită dorinţă sau maliţie de a demonstra celorlalţi ce oameni de caracter suntem şi atât de puternici… Uităm că nu trebuie să demonstrăm nimic nimănui şi să trăim cât mai autentic posibil într-o societate alienată psihic şi social.
Voi aşteptaţi o minune în viaţa voastră? 

Am uitat să strălucesc!


Am
uitat să strălucesc!
     ”A fost odată ca niciodată, într-o pădure
oarecare, o buburuză care a întâlnit un licurici. Buburuza și licuriciul s-au
îndrăgostit și au hotărât să rămână împreună pentru totdeauna. Numai că, și-au
dat seama că în pădure erau o mulțime de obstacole, lipsite de importanța
pentru alții, dar care pe ei i-ar putea despărți: o crenguță, o pietricică, o
frunză…
Și atunci, buburuza și
licuriciul au hotărât să se țină tot timpul de mână, pentru ca nimic să nu-i
poată despărți. Se plimbau împreună prin pădure și erau foarte fericiți.
Dar într-o zi,
licuriciul a constatat că buburuza dispăruse.Nu mai știa dacă el a lăsat-o de
mână sau daca ea i-a dat lui drumul mâinii, dar asta nici nu contează în
povestea noastră. Contează numai că licuriciul, singur și trist, a căutat
buburuza sub fiecare frunză, sub fiecare crenguță, dar nu a găsit-o.
 Licuriciul era din ce în ce mai trist și i se
părea că pădurea nu mai are niciun gust, niciun sens, niciun farmec…Și cum se
plimba licuriciul foarte trist, s-a întâlnit cu o furnică. Licuriciul i-a
povestit furnicii ce i se întâmplase, iar furnica i-a spus:
– Licuriciule, poate
dacă AI STRĂLUCI tare, tare, buburuza te-ar vedea, oricât de departe ar fi și
s-ar întoarce la tine.
-Stii că ai dreptate ?
a spus licuriciul. Eram așa de trist, încât AM UITAT SĂ STRĂLUCESC!”
De
cele mai multe ori, tristețea și panica ne copleșesc în așa masură încât uităm
cât de valoroși suntem, nu ne mai permitem să ”strălucim”, ca atunci când aveam
motive să o facem. Dacă nu mai avem valorizarea exterioară, dacă nu ne este
satisfăcută nevoia de a fi utili, ne considerăm lipsiți de valoare. Uneori,
durerile provocate de eșecuri, de nereușite, ne îmbracă într-o culoare lipsită
de strălucire. Ne cufundăm în apatie, în victimizare, refuzând (de cele mai
multe ori, fără să ne dăm seama) să mai fim văzuți de persoanele dragi de lângă
noi.
 Nu uitați !
 Cel mai mare dusman al omului , este el însuşi !    
Sursa: mail