Fixurile noastre

Este ştiut că fiecare dintre noi are câteva fixuri care uneori ajung să intre în conflict cu ale celorlalţi. Conform faptului că libertatea fiecăruia este până la a nu deranja pe cel de lângă noi, avem opţiunea de a alege ce este optim pentru noi, ce se pliază dorinţelor, idealurilor, credinţelor noastre şi să nu uităm fără să-i „agresăm” pe semenii noştri. Ar fi ceva dacă s-ar ţine cont de aceste lucruri dar viaţa bate filmul în cele mai multe cazuri.

Să luăm de exemplu obiceiul de a recţiona prin nervi, o atitudine agresivă în unele cazuri care nu se justifică şi care are doar meritul de a tensiona relaţiile şi nicidecum de a le soluţiona. Bănuiesc că persoanele care procedează aşa se simt mai bine pentru că se descarcă pe moment, iar apoi sunt contrariate de ce ceilalţi sunt încă şocaţi sau supăraţi. Bineînţeles că deranjează ieşiri de genul acesta dar uneori ne mai pierdem cu firea, doar suntem oameni şi avem nişte limite, în afară de faptul că suntem supuşi greşelii.
Unii semeni îşi fac griji din orice şi acest fapt ajunge să deranjeze din nou, nu pentru că noi ceilalţi nu am avea griji, dar nu le exteriorizăm tot timpul. Fixul acesta de a spune că avem multe probleme, că noi suntem cei mai afectaţi de diverse crize sau de alţi factori perturbatori ajung să exaspereze la un moment dat.
Sunt persoane care au tendinţa bolnăvicioasă să povestească detalii din viaţa lor care de cele mai multe ori nu interesează pe nimeni sau doar pentru a mai pipera existenţa cu ceva amănunte picante de genul gossip. Unii sunt fani înrăiţi ai acestei picanterii . De cele mai multe ori nu am înţeles acest gen de distracţie dus la extrem de unii. Chiar aş putea spune că mi-a fost mai bine fără să aflu anumite aspecte din viaţa altora care oricum nu mă fac decât să-mi treacă timpul mai repede dar nu mă încălzesc cu nimic. Nu-mi oferă nici o satisfacţie dar este un fix pentru unii. Un fel de a trăi dar care înveninează alte existenţe paralele ale semenilor. Se cunosc cazuri celebre ale unor persoane publice care au sfârşit-o tragic din cauza înfometaţilor de senzaţional.( Princess Diana şi mai nou pe plaiurile noastre mioritice cazul Mihaelei Rădulescu care a plecat din propria ţară dezgustată de compatrioţi ). În fuga aceasta după ştiri cu rating se uită un lucru esenţial şi anume că se încalcă intimitatea persoanei, ceea ce este implicit o încălcare a drepturilor omului. Fixul acesta de a iscodi , de a te uita în curtea vecinului convins fiind că el e mai favorizat de soartă decât tine cred că e propriu naturii umane însă unii depăşesc limitele impuse de societate şi ce e mai grav acelea ale bunului simţ.
Un aspect important este că unii se complac în acestă situaţie şi consimt în a spune: ” aşa sunt eu!”. Se uită că noi oamenii ne putem schimba, stă în puterea noastră măcar să încercăm să fim mai buni, deţinem controlul până într-un anumit punct.
Un alt fix care aş spune că este la modă în prezent este stresul. De fapt stresul a devenit un fel de fantomă a vieţii cotidiene, motivul insucceselor noastre, a problemelor noastre. Se pare că s-a găsit călcâiul lui Ahile din prezent şi se aruncă în cârca lui tot felul de motive, frustrări, detalii care nu se ştie dacă sunt sau nu adevărate deşi psihologii şi oamenii de ştiinţă tind să-i acorde o atenţie sporită. Dar strămoşii noştri care lucrau pământul şi aveau infinit de multe alte probleme( având în vedere că în prezent s-a uşurat munca noatră prin introducerea tehnologiei cam în toate aspectele vieţii noastre) nu erau şi ei stresaţi???????
Dacă vom fi prea absorbiţi de fixurile acestea, vom pierde din vedere unde voiam să ajungem , care este de fapt ţelul vieţii noastre.
Cred că ar fi de preferat să ne autoevaluăm permanent, să ne punem întrebări, să ne concentrăm asupre problemelor importante şi care merită energia noastră, să ne gândim la cine suntem acum, cine voiam să fim , cine vrem să fim mâine, cum putem face asta, în ce direcţie evoluează viaţa noastră, ce schimbări se produc şi dacă omenirea mai are sau nu o şansă de redresare.
( va urma)

Love is all around

Zilele acestea am revizuit câteva încercări de ale mele şi pentru că e vară şi e soare şi dragostea pluteşte în aer, am să încerc să redau din însemnările mele legate de acest sentiment nobil …Iubirea,cuvânt sublim, idee ireală…Am mai avut timp în ultima perioadă să ne întrebăm ce este ea de fapt? Ne-am mai gândit serios la ea după ce ne-am îndrăgostit? Ce amintiri frumoase, ce aventuri palpitante ne leagă de ea…Dacă ar fi să dăm o definiţie iubirii, am realiza că nu e un lucru de şagă. Spunând iubire ţi se ivesc în minte destule răspunsuri posibile, dar nici unul nu are capacitatea de a exprima tot ce doreşti. Ar putea fi de vină soarele arzător, lumina, primăvara sau vara de tot ce ţine de iubire dar oare este de ajuns? Aş întreba cerul, sau poate marea nemărginită, dar nu cred că aş găsi răspunsul deplin pentru întrebarea mea…În primul rând pentru că există un spectacol mai fabulos decât nemărginirea mării sau a cerului şi acesta este sufletul omenesc. Numai aici cred că aş găsi ceea ce caut. Iubirea, ar fi totul sau nimic, ca şi această viaţă. Este un dar al zeilor, pe care noi, muritorii, avem tendinţa de a-l subestima.Se spune că a fost odată, o zână, care a creat natura anume pentru îndrăgostiţi. Vi se pare nostim sau poate puţin credibil? Atunci cum explicaţi toate aceste minunăţii pe care le oferă natura cu atâta generozitate? Sunteţi nedumeriţi, sau poate vă este frică să mai credeţi în basme cu zâne şi feţi frumoşi? Vă ascundeţi cu nonşalanţă, după o mască, cea a maturităţii, neîndrăznind să recunoaşteţi că sufletul vă este încă tânăr şi dornic de necunoscut? El nu a îmbătrânit; e la fel de tânăr ca la început.Natura-adăpost, nu se poate lăsa uitată. Ea este oriunde de faţă, este martorul iubirii – dar nu oarecare – ci adevărate. ” Este mereu prezentă, cu ţinta ei brutală şi sublimă şi oricare ar fi nevinovăţia sufletelor, simţi în perechea cea mai pudică, adorabila şi tainica nuanţă ce deosebeşte doi îndrăgostiţi, de doi prieteni.”Puteţi spune, ce altă schimbare la faţă mai mare decât iubirea?… ” Ţipetele scurte şi goana prin iarbă, mijlocul fetelor prinse din zbor, vorbirea de rând ce pare o melodie, marea iubire ce izbucneşte din felul în care este rostită o silabă, cireşele smulse de la o gură la alta, toate acestea strălucesc, ca focul, sunt divine.” A iubi înseamnă, a fi zeu, ceea ce este o frumoasă cutezanţă de muritor. A iubi, aproape că ţine loc de a gândi, pentru că iubirea este o înflăcărată uitare a tot ce ne înconjoară. Aşadar, să nu cerem pasiunii logică.Când iubeşti, totul pare posibil. Simţi că ai puteri nebănuite, eşti zeu şi-i poţi porunci lumii. Simţi că pluteşti deşi atingi pământul şi realizezi în cele din urmă că nu eşti cu nimic deosebit de toţi ceilalţi, dar în sufletul tău porţi preaplinul momentelor în doi…Îndrăgostiţii, acei iubiţi ai sorţii, acei copii naivi ţinîndu-se de mână, înfruntă viaţa doar cu un surâs, un sărut, sau cu o îmbrăţişare tandră. Este curaj sau sfidare? I-aş spune curaj. De ce? Simplu. Pentru că a înfrunta viaţa – indiferent prin ce mijloace – este un act de curaj.”Dacă dragoste nu e nimic nu e.” spunea apostolul Pavel. Credeţi că este o afirmaţie gratuită? Eu aş spune că nu. Încercaţi vă rog , – fie şi numai pentru o clipă – să vă închipuiţi, cum ar arăta pământul fără soare, ce ar fi cerul fără stele, cum ar fi o floare fără petale… Ei bine, acelaşi fenomen, i s-ar întâmpla şi omului, dacă ar fi lipsit de dragoste. La ce rost acest zbucium, această clocotire pătimaşă, fără parfumul acestei mirabile seminţe? „Totul” ar fi ” nimic” şi e păcat!Iubirea este veşnică şi ea va exista, va reîncepe fără încetare şi va ţine atât timp cât vor exista suflete tinere.E ştiut, că ceea ce este veşnic, nu se pierde. ” Îndrăgostiţii se iubesc, râd, se încruntă în glumă unul la altul, îşi împletesc degetele mâinilor, se tutuiesc, dar toate acestea nu pun stavilă veşniciei. Ei se ascund în taina amurgului, în umbră, odată cu păsările, cu trandafirii. Se farmecă unul pe altul în întuneric, cu inimile oglindite în ochi, murmură, şoptesc, în vreme ce astrele umplu nemărginirea.”El şi ea! Acest cerc vicios! ” Două cântece diferite, două culori ce nu s-au văzut niciodată” şi totuşi se iubesc. El, bărbatul întâmplător, devine unic prin iubire. Ea, e frumoasă ” cum e fecioara între sfinţi” şi unică tot prin iubire. Iubirea ne face unici. Ce poate fi mai sublim? Ea este calea sigură spre absolut, spre care tindem … Sau poate nu? Ce cutezanţă oarbă, din partea unei bucăţi de humă!!!!!!!!Dar dacă nu ea ne ridică, atunci ce altceva?Scriam destul de profund pentru anii pe care îi aveam atunci… Aş mai adăuga că iubirea este cel mai puternic sentiment de pe pământ. Dar şi cel mai vulnerabil! Greşelile, invidia, gelozia, plictisul o macină, la fel cum ploaia şi vântul macină piatra. E supusă încercărilor nenumărate de la cele mai mărunte, la cele mai grele.Câteva citate din autori români preferaţi legate de tema aleasă spre discuţie…” Iubirea , nu trebuie să ne fie o povară, ci, dacă se poate, fericire, aripă înaltă şi pură care să bată deasupra curgerii zilelor noastre, să le sporească oxigenul vieţii, să ne tragă mereu în sus!…” („Dimineaţa iubirii” G. Şovu)” Te iubescCum iubesc dimineţileCare-mi urcă în vinePure şi adevărateCa fiecare cântec închisÎn trupul meu!Te iubescCum iubesc florileCe-şi înalţă culoareaSpre ochii unui albastruImens şi greuDe strălucire!Te iubescCum iubesc cerulSprijinit pe frunţile noastreCa un cerc uriaş,De seninCe ne uneşte visurile!” ( „Dimineaţa iubirii” de G. Şovu)” Te aştept ca pe o ploaie de primăvară,Cu buze însetate şi mâinile întinse în adorare!””Te aştept smulgând promisiuni clipelor,Strivind între degete nedumeririle şi indoielile!”” Te aştept cu ochii îmbătaţi de dor,Cu suflet fremătândŞi fruntea plecată,Cu gânduri dospite-n aroma speranţelor!” ( „Dimineaţa iubirii” de G. Şovu)” Setos îţi beau mireasma şi-ţi cuprind obrajiiCu palmele-amândouă cum cuprinziîn suflet o minuneNe arde-apropierea, ochi în ochi, cum stămŞi totuşi tu-mi şopteşti: Mi-aşa de dor de tine!”…..” Aşa de tainic tu mi-o spui şi dornic,parc-aş fi pribeag pe-un alt pământ.”…..” Femeie,ce mare porţi în inimă şi cine eşti?Mai cântă-mi înc-o dată dorul,să te ascultşi clipele să-mi pară nişte muguri plini,din care înfloresc aievea – veşnicii.” ( ” Dorul” L. Blaga)” Primejdiosul zâmbet sombrat în castitateMişcările prudente şi umerii păgâniAmeţitoare noapte a şoaptei depărtateŞi şarpele virtuţii curbându-se-ntre sâni.” ( ” Portret” de N. Labiş)” Pentru ce-am plecat,Unde mă îndrept?S-au întunecatSensurile-n piept,Dar o flacărăMă cheamă acoloSub staturi de neaŞi vreau să treacăLiniştea mea.” ( ” Dor” N. Labiş)” Sărutul stânjenit şi strâmb în colţul guriiNu a putut fireşte să-nvie un trecut.Speranţa, otrăvită de degetele urii,Azi s-a insinuat şi a durut.Un râu murdar sub cheiuri curgea în fapt de seară;Atât de melancolic şi fals, cum mi-a părut,Şi încăpăţânarea cu ceara ei hilarăAzi s-a insinuat şi m-a durut.” ( „Alexandrin” N. Labiş)” Şi dragostele noastreDospiră în veninPrea mult le contemplasemCa pe-un decor străin.Le-am aspirat parfumul,Aromele le-am supt,Dar din greşeală tristă,Petalele le-am rupt.” ( ” Şi ” N. Labiş)” Nesfârşit e cerulCare se-ncepu,Nesfârşită-i ziuaUnde eşti şi tu….Soarele e palidDus în vechi poveşti-Nesfârşită-i zareaLargă, unde eşti.” ( ” Tu” N. Labiş)” Sunt muritori fiorii de iubireDe nu-s de cugetare cimentaţiIubiţi prieteni, sfântă e iubirea,Dar cugetaţi, prieteni, cugetaţi.” ( ” Douăzeci de ani” N. Labiş)” Petala gurii desfăcută-abia,Ţi-ai ţuguiat-o a sărut spre ea.Dar împlinirea-n aer s-a topitLăsându-te hazliu şi umilit:” ( ” Momente biografice” N. Labiş)

Singurătatea din tumultul vieţii

Mi-aş dori să pot face mai mult pentru cei de lângă noi care sunt defavorizaţi şi vorbesc din prisma unei experienţe de viaţă recente…

De curând am avut puţină treabă prin Bucureşti. E pentru a nu ştiu câta oară în care acest oraş unde se simte pulsul, viaţa la cote maxime, m-a frapat. Poate şi faptul că locuiesc într-un oraş provincial liniştit are meritul de a iriza lumini hollywoodiene asupra lui… Revenind la povestirea mea, după ce mi-am rezolvat problemele, m-am plimbat pe străzile aglomerate, pierzându-mă prin mulţime – îmi place enorm lucrul acesta, să mă dizolv în marea de mulţime fără să-mi pierd individualitatea, să simt că fac parte din marea Creaţie-. Cred că mi se trage tot de la locul de obârşie unde nu prea poţi face lucrul acesta… Toată lumea cunoaşte pe toată lumea, ce dizolvare să mai aibă…De fapt, pe tema aceasta am avut multe polemici cu prietenii mei : Unde e mai bine să locuieşti, într-un oraş mare sau în unul mai mic? Părerile sunt împărţite, cu argumente cu tot dar nu vreau să divaghez prea mult…
În Bucureştiul vechi, cu clădirile lui unice descopăr mereu imagini noi, imortalizez frumuseţea vremurilor de odinioară, iar trubadurul şi romantica din mine se simte acasă. Am pierdut multe ore admirând Lipscaniul şi în cele din urmă am fost nevoită să plec…
Ce m-a tulburat peste măsură în drumurile mele prin oraş, a fost imaginea unor bătrâni/bătrâne de la gurile de metrou care, împinşi de nevoi au ieşit să comercializeze „amintiri”, obiecte de care au considerat că se pot dispensa, doar pentru a mai supravieţui o zi şi poate încă una. Lângă o gogoşerie un bătrânel în haine uzate, cu privirea pierdută, ştearsă cerşea… M-a întristat imaginea teribil. Pentru o clipă m-am oprit în mijlocul mulţimii şi l-am privit.

Părea la vreo 80 de ani şi nu era ostentativ prin nimic, chiar dacă cerşea un pic de atenţie din partea oamenilor. În dreapta şi în stânga mea oamenii treceau grăbiţi, aproape se călcau unii pe alţii, fără să-l observe, deşi era acolo şi era evident că sufletul lui gemea. Geamătul lui era însă surd şi nu-l putea auzi oricine. Oamenii uitaseră din nou să fie oameni. L-am privit şi recunosc că mi-am amintit şi de bunicii mei dragi, dar, atunci, acolo, el nu era decât un om uitat de ai lui, singur, deşi strada roia de lume. M-am apropiat de el, i-am strecurat nişte bani în buzunar – nu am ştiut exact ce ar trebui să fac – şi preţ de două secunde i-am strâns mâna în palma mea. A ridicat privirea ştearsă dar albastră şi în colţul gurii a răsărit un surâs trist, dar surâs… Degetele lui erau atât de slabe şi reci încât inima mi-a îngheţat. În acel moment toate problemele mele s-au disipat si m-am simţit atât de neputincioasă, insignifiantă. Am plecat de lângă el cu lacrimi în ochi şi cu un nod în gât…
Nimeni nu ştie cum va ajunge la bătrâneţe, iar perspectiva singurătăţii în mijlocul agitaţiei şi a unui oraş plin de viaţă pe mine una mă înspăimântă.
Singurătatea din tumultul vieţii e neprevăzutul ce trebuie evitat!