Lună: iulie 2015

Perfect în imperfecțiune

          Cineva a pornit o discuție despre ce înseamnă perfecțiunea și cum ne raportăm noi la acest fenomen. Se spunea că însuși cuvântul perfect vizează doar propria percepție raportată la diverse aspecte ale vieții. Știm că nu există perfecțiune, dar toată viața tindem spre ea. E perfect normal să tindem, chiar dacă știm că nu o vom putea atinge nicicând. E în natura noastră să ne dorim mereu să fim mai buni, mai iscoditori, să căutăm răspunsuri și să fim atât de vulnerabili, umani totuși. Evoluția presupune și aceste lucruri…Dacă ar fi să ne luăm după definiția din DEX, cine corespunde tuturor cerințelor și e lipsit de defecte, desăvârșit, absolut, impecabil? :)))
Un citat spunea că e în regulă dacă din când în când mai greșim… Ne aduce aminte că suntem oameni și că nu putem controla totul. E știut faptul că societatea, implicit mass media încearcă să ne influențeze pe orice căi, să ne transmită mesaje subliminale, care să ne inducă ideea  că, dacă nu suntem aproape de perfecțiune viața noastră este fără sens. Uităm lucrurile esențiale și ne iluzionăm că suntem stăpânii universului, când de fapt suntem fire de nisip în clepsidra timpului neiertător. Tehnologia avansată de care dispunem și confortul fără de care nu ne imaginam viața, ne încălzesc propriul ego și ne dau iluzia că am fi veșnici, nemuritori. Evident că valoarea umană nu se măsoară în achizițiile materiale, dar mai avem de învățat. De fapt, viața în întregul ei este un proces al învățării perpetue, a life long learning process cum ar spune vorbitorii de engleză, dar ideea pe care evităm să o recunoaștem – și anume că în final tot neînvățați suntem – e o altă cutumă a perspectivei înguste ce o avem față de acest miracol. Perfecțiunea o putem întâlni în natură, în creațiile lui Dumnezeu. Chiar noi suntem o așa creație, dar nu conștientizăm acest lucru. E un alt punct de vedere, pentru o altă dezbatere…
Încă de mici ni se inoculează idei de genul că trebuie să fim cei mai buni pe toate
planurile, dacă se poate și că e vai și amar dacă greșim sau nu ne îndeplinim „planul cincinal”. 🙂 Nimeni nu ar trebui să fie supus unei asemenea presiuni… Niciunui copil nu ar trebui să-i fie întinată inocența, naivitatea cu idei prefabricate sau cu dorințe ascunse ale adulților. Aș mai adăuga că niciunui copil nu trebuie să-i fie inoculate programe ce corespund strict unui egoism exacerbat al adulților din jur, ci natura lui ar trebui lăsată să se manifeste firesc, iar adulții doar să-l ghideze în drumul lui. Trebuie să acceptăm că suntem oameni și nu roboți programați să nu dea chix și să renunțăm la idei și concepte iraționale și nocive pentru personalitatea și viața noastră. Sindromul perfecțiunii este boală grea, iar frustrările și comportamentele excesiv agresive ce se dezvoltă uneori, din eșecurile inerente traiului zilnic, ne transformă în adulți lipsiți de repere, indeciși și dezamăgiți, circumspecți și foarte intoleranți. Atunci căutăm să găsim vinovați și rănim pe cei din jurul nostru, fără să ne propunem acest lucru. Atunci considerăm că trebuie să plătim niște polițe pentru greșelile noastre, că o forță superioară ne scoate în cale tot felul de provocări, ne încearcă tăria și ne supune la tot felul de încercări, menite să ne întărească, nu să ne dezamăgească, dar când înțelegem acest lucru e deja târziu. Reușim să stricăm armonia vieții și să vedem doar urâtul, neîmplinirile… Refuzăm să primim ajutor din jur, pentru că ni se pare că e vorba de o justiție divină, care ne „pedepsește” pentru că merităm…
Suntem perfecți în imperfecțiune și chiar acesta e farmecul nostru… :))) Ar trebui
să fim mai toleranți cu noi înșine, să ne iubim mai mult, să ne concentrăm pe
frumusețea vieții, pe momentele de creștere evidentă și să lăsăm să se manifeste natura noastră autentică. Greu? Poate! Dar nu imposibil! Speranța moare ultima!
animals-beach-birds-35568.jpg
Google images

La femme fatale est la femme à côté de vous

sursa foto
Se ştia că este răsfăţata designerilor de peste tot, iar paparazzii o urmăreau lacomi, cu ochi de vultur prin toate locaţiile în care îşi făcea apariţia. Deja se consolase cu ideea că viaţa ei personală va fi bulversată de intruziunile unor străini ahtiaţi de senzaţional şi profit, bineînţeles. Deşi avea succes, niciodată nu a uitat de unde a plecat. Era o fată obişnuită, cu o familie înglodată în datorii, iar faptul că în prezent defila la Săptămânile Modei pentru case de modă celebre cum ar fi Ralph Lauren, Diesel, Versace, Emilio Pucci, Dolce & Gabana, Missoni, Prada sau Chanel nu însemna că şi-a pierdut identitatea. Era aceeaşi fată naturală, cu părul lung în inele ce-i curgeau pe umerii rotunzi şi delicaţi, cu gâtul lung şi subţire ce amintea de plutirea unei lebede, ochii mari şi sugestivi ce aruncau ocheade uşor interzise, pe sub genele frumos migdalate. Trăia visul oricărei adolescente sau femei, acela de a fi adulată de mulţimi de oameni. Şi ce era mai important, avea posibilitatea să-i ajute pe ai ei să scape de datorii, de sărăcie. Când lua câte o pauză de la defilări şi contracte de sute de mii de dolari, se distra pe catwalk-ul Victoria’s Secret sau în sânul familiei. Uneori, preocupările ei sunt la fel de fireşti ca ale fiecărei femei, adică găteşte, face piaţa sau menajul. Alteori, face curse cu avionul aşa cum tanti Felicia, vecina ei de acasă, merge zilnic la piaţă. A devenit o rutină! Iniţial avea inima strânsă, îndoită, dar s-a obişnuit, aşa cum te obişnuieşti cu orice pe lumea aceasta. Puterea obişnuinţei se insinuase pe sub pielea ei, fără să o anunţe în prealabil. Se integrase într-o lume inaccesibilă, dură, cu un limbaj propriu. Dar, reuşise! Era ceea ce conta!
Mulţi bărbaţi au remarcat-o încă de când anatomia ei era neîmplinită, de când era o femeie-copil şi încrunta din sprâncene la orice subtilitate ce avea conotaţii sexuale. Avea o intuiţie înnăscută şi aprecia acele lucruri simple ce compun bogăţia vieţii, valorile învăţate în casa părintească şi credinţa în Dumnezeu. Chipul ei cerea o afecţiune profundă, mângâieri sofisticate ce insinuau o capacitate de dragoste, de vodevil. Îmbina acea doză de inteligenţă şi sex appeal ce o făcea o Lolită dorită de toţi. Deşi unii o clasau din capul locului drept o persoană cuminte, era de ajuns să-i privească intens şi să se cambreze într-una din pozele de defilare, iar fantezia bărbaţilor avea frâu liber la interpretări. Părul lung, şaten deschis, cu sclipiri diamantine ca în reclamele pentru şampon, îi încadra faţa încă juvenilă ce se încăpăţâna cu intransigenţă să rămână proaspătă şi tânără. Cum a ajuns celebră şi în cluburi fashion exclusiviste? Era una din întrebările preferate pe care ziariştii hulpavi i le adresau şi mereu răspundea cu calm: cu multă muncă, atitudine şi respect faţă de atuurile personale. Frumuseţea naturală trebuie întreţinută şi ea ştia câteva secrete transmise din generaţie în generaţie, de la mama şi bunica ei. Tratamentele de întreţinere, de la ten şi păr, până la corp şi ţinută erau respectate cu sfinţenie. Prima regulă ca totul să fie în armonie, este stabilirea unui stil de viaţă sănătos – dietă, ore de somn, reglarea problemelor părului sau tenului, metodele de îngrijire alese. Ştia că felul în care arată când defilează face diferenţa între a obţine un contract bun sau a rămâne în anonimat.
În loc să ţină diete drastice cum obişnuiau multe colege de-ale ei, prefera să mănânce sănătos şi să practice sport. Deşi zilele ei erau pline de evenimente diverse, nu uita să iasă cu prietenii, să se distreze, să petreacă timp de calitate cu familia.
Impresia de seriozitate şi de rezonabil pe care ţi-o dădea această femeie, era oarecum în contrast cu supleţea felină şi frumuseţea rară pe care ţi le sugerau la o analiză mai atentă şi concura cu toate drepturile la imaginea de femme fatale pe care societatea şi-o crease în timp. Pentru că e nevoie de timp pentru a se sedimenta o imagine aşa laborioasă şi selectă. Însă, orice femeie care se respectă poate concura la acest titlu, depinde de încrederea în forțele proprii și mai puțin de auditoriu…
Iar părul, părul acela mătăsos, senzual te chema pe tonalităţi diferite, te înnebunea, te domina cuminte, țesea povești memorabile în jurul lui…

Destin

Google images
Ei își ancoraseră speranțele în portul vieții, cu credința că aceasta nu-i va dezamăgi. Simțeau în nări aroma începutului de drum, iar obstacolele nu mai erau resimțite așa acut. Au ales să fie liberi și să navigheze pe marea grijilor, cu aceeași răbdare și încredere nestrămutată a vechilor preoți egipteni. Elixirul se afla în apropiere, iar ei, întindeau plasele pentru a prinde orice urmă de curaj, omenie și viață. Destinul le număra minutele sacadat, pentru a le demonstra că nu e crud, ci doar just. El nu dorea sufocarea spiritului, ci libertatea lui. Iar ei, epuizați de cazne și încercări sisifice, simțeau cum dorințele le curg neîncetat prin vene, ca la început. Așteptarea le strângea oasele într-o încleștare acerbă, iar veninul strâns în timp, fierbea cu intensitate. Răbufnirea se anunța demolatoare, dureroasă. Încrâncenarea cu care luptau pentru a ajunge la mal, ar fi cucerit până și inima celui mai sălbatic pământean. Se simțeau pierduți, deși iubirea dintre ei, ar fi trebuit să-i salveze. Rătăceau în derivă pe oceanul acela, căutând soluții, iar malul întrevăzut a zdrobit în cele din urmă, un suflet prea naiv și credul, un sacrificiu închinat zeilor de pretutindeni. De-abia ajunseră la țărm, iar barca a fost părăsită în nisipul umed. Naufragiații vieții și-au afundat tălpile în apa din care ieșeau aburi, la primele ore ale dimineții, uitând pentru o clipă de toate angoasele, iar țipătul strident al pescărușilor anunța o nouă zi. Peisajul din jur îndemna la meditație. Era o liniște de început de lume, iar vegetația luxuriantă, de un verde intens, îi invita la explorare.
Mai aveau oare curajul să facă acest pas? Sau erau pregătiți să renunțe la tot? Ramurile groase ale arborilor seculari, îi invadau din toate părțile. Parcă cineva anume pregătise minuțios acel aranjament, cu scopul precis de a impresiona, de a duce la smerenie, dar ochii lor nu mai puteau vedea decât neîmplinirile. Supraviețuitorii, copleșiți de viața ce pulsa prin toate arterele „junglei”, nu-i mai auzeau bătăile, deveniseră imuni la frumos. Apoi, după ce au abandonat câteva bucăți din ei și se simțeau sfărâmați-pulbere, au îngenunchiat și au adus ofrande de mulțumire, lipindu-și frunțile de nisipul ce începea să se încălzească. O altă grijă le ardea acum mințile, iar bogăția aceea nu putea să o estompeze.
Oare cum vor cuceri acea sălbăticie, pentru a ajunge „acasă”? Era o enigmă care plutea dezordonat, în acea relativitate în care au crezut că văd eternitatea… Ce iluzie tristă!
Se vor lăsa în voia curentului…