Lună: iulie 2015

Ce alegem ca să ne fie bine?

Am deschis ochii, limpezindu-mi privirea în lumina ce se strecura sprintenă prin fereastra larg deschisă. O nouă zi se arăta chipeşă, iar ochii somnoroşi încă rememorau un răsărit dulce-roziu de acum câteva zile. Zgomotul liniştitor al valurilor înspumate ce se spărgeau de mal şi chemarea pescăruşilor diafani au rămas acolo, undeva, pentru a mă ajuta să mă trezesc voioasă şi tonică cel puţin un număr considerabil de dimineţi de acum înainte.
Am înţeles, mai greu la început, dar după ce multe experienţe s-au repetat pentru a înţelege lecţia, că alegerile pe care le facem încă de la primele ore ale dimineţii, sunt de fapt o consecinţă a felului nostru de a fi. Nu putem alege ceva care să nu corespundă valorilor pe care le-am construit în timp. Până şi dispoziţia pe care o alegem spune multe despre noi. Dacă alegem să fim bonomi, tăcuţi, închişi în propriul turn de fildeş, meditativi, circumspecţi, nervoşi, critici sau joviali, pozitivi, tonici, empatici, cu siguranţă îi vom influenţa şi pe cei din jurul nostru să fie într-un anumit fel. Ei ne vor răspunde sau vor alege să rezoneze cu noi, sau ne vor ignora când ne vom întâlni. Ţine de liberul arbitru şi de capacitatea de a fi autentic, zic eu, pentru că prea mulţi aleg să disimuleze şi să braveze pentru a-şi etala efemera credinţă că sunt atotputernici. Deşi trăim în era lui repede, mult şi prost, eu aleg să am propriul ritm şi bioritm într-o cadenţă impusă doar de ceea ce simt. Am ales şi să fiu mai puţin activă pe blog pentru a mă regăsi, pentru a trăi în lumea adevărată, cea cu feţe vesele şi triste, cea în care uneori te simţi un iubit al sorţii şi alteori un marginalizat, un intrus. Am ales să trăiesc gustul uneori dulce, alteori amărui al vieţii aşa cum este ea, cum ne-a fost oferită, lucruri pe care pe blog sau oriunde în mediul virtual le poţi simţi doar artificial, indus.
Odată ieşită în tumultul de afară simt căldura care mă impresoară şi multe tensiuni inutile ce duc la conflicte. Atunci aleg să le ocolesc metodic, fără să le dau o importanţă nemeritată, pentru că am realizat cât de derizoriu este să cad în plasa conflictelor induse şi să-mi consum energia de care voi avea nevoie să duc la îndeplinire obiectivele propuse. Apoi, aleg să fiu cea mai bună variantă a mea în ziua ce tocmai mi-a dat bineţe şi alerg spre destinaţia dorită.
Astăzi, aleg să fiu eu însămi, aleg să fiu fericită! Voi ce alegeţi?
Vă doresc gânduri bune şi alegeri reuşite! 🙂
Gândurile mi se fac vară şi pe-o coală albă scriu amintiri cu gust sărat, presărate cu cristale de nisip fin şi pe fondul muzical al ţipetelor clare de pescăruşi ce zboară lin deasupra-mi.
Bună dimineaţa, Jonathan! Mi-a fost dor de tine! 🙂
arhiva personală

Vocile din grădina secretă

Copila alerga sprintenă prin curtea plină de oameni dragi, iar privirea îi aluneca la intervale scurte spre ea. Bătrâna era acolo, se odihnea după truda de toată ziua, iar ochii ei, erau flori vesele în glastră, atunci când urmărea joaca copiilor. Fetiţa se ducea tiptil spre ea, şi-i zdruncina tihna binemeritată, preţ de câteva clipe, însă, apropierea o bucura, nu o deranja. O ţinea în braţe ca pe o comoară şi inspira miresmele părului ei şi ale grădinii. Zâmbea! Se simţea împlinită când observa forfota aceea, când îşi vedea copiii şi nepoţii alături.
Merii erau în floare, iar adierea vântului aducea miresmele proaspete ale unei primăveri luminoase. Albinele bâzâiau într-un du-te vino continuu, prelungind sprintul oamenilor din jur. Rozul dantelat al florilor juca zglobiu pe retina care se odihnea şi ea, privind fix la verdele crud. Globul cristalin ascundea enigme şi amintiri de mult, din tinereţe, cu vocile de atunci, din grădină, iar una dintre ele se ivi fâşneaţă, lipindu-i o lacrimă, ca o nestemată, în colţul ochiului stâng. Era de bucurie! Avusese o viaţă plină, iar clipele suspendate în neant, se plimbau acum nestingherite pe bulevardul amintirilor. Vocea lui groasă şi tremurând când a cerut-o, glasul gâtuit de emoţie al mamei când a anunţat-o, strigătul ei de bucurie când a acceptat.
A fost mereu o curte animată, ba de glasuri de copii, ba de voci, pe diverse tonalităţi, ale adulţilor. Viaţa tumultuoasă din acea curte, din acea grădină era de poveste. Personajele de basm nu erau altele decât membrii familiei şi prietenii acestora. Iureşul şi agitaţia aceea, zâmbetele cristaline, trilurile de păsări din pomii ce umbreau curtea şi parfumul strugurilor din acel coridor, te plimbau departe. Se simţea dragostea dintre ei în orice gest, în orice privire, iar cuvintele ce se rostogoleau de la unul la altul, rotunde şi pline de înţelesuri, emanau înţelegere, dăruire, iubire. Grădina îşi etala cu măreţie frumuseţea. Fiecare cărare, fiecare răsad şi boboc ascundeau sub verdele lor crud, multă migală şi muncă, zile de plivit şi udat, de tăcere meditativă şi creaţie. Insectele zumzăiau şi ele într-un apogeu al bucuriei, care umplea grădina de acel frumos simplu şi pur, al naturii recunoscătoare. Parfumul florilor care se deschiseseră ruşinate în faţa soarelui, se împletea suav cu acela de copii veseli. Ea, bunica, îi privea protector şi mai prindea pe câte unul din zbor, pentru a le depune pe frunte câte o sărutare şi a le reda din nou libertatea de a se juca. Era răsplata pe care singură şi-o lua, după ce umplea bucătăria de arome divine.

Grădina e încă acolo. Ne aşteaptă de fiecare dată, plină de splendoare, iar cărările ei străjuite de flori, pomi fructiferi şi legume ne cheamă, însă cu o tonalitate diferită. Vocile s-au schimbat pentru că totul pe lumea aceasta e trecător. Însă, frumuseţea grădinii, trebuie păstrată neîntinată, în testamentul naturii, ce veşnic reînvie. Toţi avem grădina noastră secretă, unde ne simţim acasă.