Jocul ideilor în ipostaza zilnică a eu-lui

Copila alerga sprintenă prin curtea plină de oameni dragi, iar privirea îi aluneca la intervale scurte spre ea. Bătrâna era acolo, se odihnea după truda de toată ziua, iar ochii ei, erau flori vesele în glastră, atunci când urmărea joaca copiilor. Fetiţa se ducea tiptil spre ea, şi-i zdruncina tihna binemeritată, preţ de câteva clipe, însă, apropierea o bucura, nu o deranja. O ţinea în braţe ca pe o comoară şi inspira miresmele părului ei şi ale grădinii. Zâmbea! Se simţea împlinită când observa forfota aceea, când îşi vedea copiii şi nepoţii alături.

Merii erau în floare, iar adierea vântului aducea miresmele proaspete ale unei primăveri luminoase. Albinele bâzâiau într-un du-te vino continuu, prelungind sprintul oamenilor din jur. Rozul dantelat al florilor juca zglobiu pe retina care se odihnea şi ea, privind fix la verdele crud. Globul cristalin ascundea enigme şi amintiri de mult, din tinereţe, cu vocile de atunci, din grădină, iar una dintre ele se ivi fâşneaţă, lipindu-i o lacrimă, ca o nestemată, în colţul ochiului stâng. Era de bucurie! Avusese o viaţă plină, iar clipele suspendate în neant, se plimbau acum nestingherite pe bulevardul amintirilor. Vocea lui groasă şi tremurând când a cerut-o, glasul gâtuit de emoţie al mamei când a anunţat-o, strigătul ei de bucurie când a acceptat.

A fost mereu o curte animată, ba de glasuri de copii, ba de voci, pe diverse tonalităţi, ale adulţilor. Viaţa tumultuoasă din acea curte, din acea grădină era de poveste. Personajele de basm nu erau altele decât membrii familiei şi prietenii acestora. Iureşul şi agitaţia aceea, zâmbetele cristaline, trilurile de păsări din pomii ce umbreau curtea şi parfumul strugurilor din acel coridor, te plimbau departe. Se simţea dragostea dintre ei în orice gest, în orice privire, iar cuvintele ce se rostogoleau de la unul la altul, rotunde şi pline de înţelesuri, emanau înţelegere, dăruire, iubire. Grădina îşi etala cu măreţie frumuseţea. Fiecare cărare, fiecare răsad şi boboc ascundeau sub verdele lor crud, multă migală şi muncă, zile de plivit şi udat, de tăcere meditativă şi creaţie. Insectele zumzăiau şi ele într-un apogeu al bucuriei, care umplea grădina de acel frumos simplu şi pur, al naturii recunoscătoare. Parfumul florilor care se deschiseseră ruşinate în faţa soarelui, se împletea suav cu acela de copii veseli. Ea, bunica, îi privea protector şi mai prindea pe câte unul din zbor, pentru a le depune pe frunte câte o sărutare şi a le reda din nou libertatea de a se juca. Era răsplata pe care singură şi-o lua, după ce umplea bucătăria de arome divine.

Grădina e încă acolo. Ne aşteaptă de fiecare dată, plină de splendoare, iar cărările ei străjuite de flori, pomi fructiferi şi legume ne cheamă, însă cu o tonalitate diferită. Vocile s-au schimbat pentru că totul pe lumea aceasta e trecător. Însă, frumuseţea grădinii, trebuie păstrată neîntinată, în testamentul naturii, ce veşnic reînvie. Toţi avem grădina noastră secretă, unde ne simţim acasă.