O poveste de succes

Era
una din acele zile pline de zumzet și agitație, iar redacția era plină de
oameni din toate categoriile sociale, la etajul patru al clădirii impunătoare unde
era sediul. Fiecare om era după tiparul propriu: unii mai înalţi, alţii mai
scunzi, mai din topor sau mai scuturaţi şi tot în acel loc, mai erau şi nişte
apartamente particulare. Larma de pe holuri te ducea vag cu gândul la frământarea
de la revoluţie, la trepidarea şi încordarea de atunci. Trecuseră ceva ani, se
schimbase de multe ori conducerea, iar citatele cu aer corporatist, cu tentă
vădită de comercializare a orice, stăteau sfidătoare în faţa mulţimii de
gură-cască. Sperau că vor fi cei aleşi la una din emisiunile cu tentă bolnăvicioasă
spre macabru sau dramatic. Canal TV era printre liderii de audienţă pe acea
nişă şi reporterii alergau la propriu după ştiri mocirloase şi de-a dreptul
fade, ce speculau slăbiciunea umană, grotescul. Între timp se pronosticau
şansele de reuşită a unei întrevederi cu un boss, un mahăr sau măcar vreo
persoană importantă care să deschidă o uşă, ceva…
– Eu cred că şi astăzi
stăm degeaba pe aici! Vedetele sunt din ce în ce mai puţine, iar fără ele, nu
se face emisiunea. Unii moderatori mai aleg şi după moacă! spuse înţepat un
bătrânel.
– Atunci să ne luăm o
mină inteligentă! Să arătăm că avem ceva la mansardă! completă cu obidă un
tânăr pletos.
– Ha! Ha! Ha! Chiar
credeţi că veţi fi aleşi după osatură? Cazul este important! Orice mână întinsă
trebuie să spună o poveste, ştiaţi? Filantropica m-a învăţat că şi cerşitul e o
artă… îşi exprimă opinia un tatuat cu privirea în ceaţă.
– Domnule dragă, te
cred pe cuvânt, dar eu sunt într-o situaţie disperată! Am rămas fără
apartament! Sunt pe drumuri! mormăi un bărbat între două vârste.
– Aiurezi, nene? Cine
crezi că are timp de povestea vieţii tale? Şi, în plus, eşti sigur că nu te-a
săpat vreun nepot sau fiu de-al matale? Sau vreo rudă binevoitoare care vă
vizita mai des? spuse hâtru, un binevoitor.
– Nu deschidem noi uşa
la oricine! Mai vin nepoţii în vizită, dar ei sunt aşa drăgălaşi…Şi sunt gata
mereu să ne ajute!
– Drăgălaşi până cresc,
că apoi caută să te linşeze! Bani le-aţi dat pe mână?
– Mărunţişuri! Însă,
când am avut nevoie de un transplant de rinichi, au sărit primii. Asta spune
multe!
– Spune pe naiba!… În
cazul meu e vorba de o întreagă conspiraţie, de o caracatiţă cu tentacule lungi
şi mafiote care circulă în voie printre sărmanii de noi…
Deja se înfierbântaseră
spiritele, se lansaseră ipoteze şi erau în curs anchete, care vor uşura mult
munca reporterilor de teren, ce vor înghiţi pastila! Cea mai mare dezamăgire ar
fi fost să rămână pe dinafară, înşelaţi în aşteptări. Dar, până atunci, visau
la clipa de graţie, când vor fi cei chemaţi în studio şi vorbeau vrute şi
nevrute, pentru încălzire.
– Cazul meu e şi mai
interesant! Mascaţii au abuzat şi ne-au spart uşa aruncându-ne pe toţi pe
scări, cu lucruri cu tot. Aveau o hârtie ce semăna cu un mandat de percheziţie,
dar, am constatat că era o copie după actul de proprietate! De unde îl aveau,
era o mare enigmă! Triunghiul Bermudelor s-a extins, când nu mai găseam
originalul!
Pe hol se perindau
mulţi angajaţi, fiecare cu treaba lui, iar avalanşa de oameni se revărsa peste
ei, ca un tsunami, bombardându-i cu întrebări:
– Când vine patronul?
Mai aşteptăm mult?
– Ne este foame şi
sete! E inuman să stai atât în picioare!
– Liniştiţi-vă! În
cinci minute va veni directorul de programe şi va face o selecţie, iar restul
vor putea pleca! răspunse puţin fâstâcit un tânăr reporter. Haita de şacali îl
înconjură în trei mişcări şi începu cu tirul:
– Frumosule, nu cunoşti
şi tu pe cineva mare, pe aici să ne ajute? se ploconi o femeie ce ţinea doi
puradei în braţe.
– Domnul, domnul, hai
ajută-ne şi pe noi că băiatul nostru are leucemie şi trebuie să facă operaţie
în Spania!
– Puradelul meu e mai
grav, mânca-ţi-aş, are nevoie de o valvă la inimă, doar una singură, fir-ar să
fie, că altfel, moare! Poate no mai apuca să se însoare, dar măcar să
copilărească şi el… Vă rog! Aveţi milă!
– Chiar mi-e milă de
toate cazurile acestea, dar nu vă pot ajuta cu nimic! spuse tânărul croindu-şi
drum printre corpurile bine tasate.
Era clar că situaţia
scăpase de sub control, iar oameni pestriţi se îmbrânceau de zor, mai abitir ca
la tradiţionalele cozi comuniste. Bossul apăru într-un costum impecabil croit,
înconjurat de subalterni grijulii, care încercau să-i uşureze trecerea. Misiune
imposibilă! Hoarda de tătari se năpusti animalic spre ţinta vizată, iar bunele
maniere au fost uitate cu desăvârşire! Toţi gesticulau şi vociferau în acealaşi
timp, încercând să se facă remarcaţi. Atunci a fost momentul crucial în care
s-a declanşat isteria! Unii cădeau pe jos şi se călcau în picioare, alţii ţipau
şi se rugau la Cel de Sus. Parcă era Apocalipsa!
Vedetele sclifosite şi
zulufate păşeau delicat pe tocuri înalte, iar decolteurile şi rochiţele extrem
de scurte făceau înaintarea şi mai anevoioasă. Un liftier isteţ plăsmui o
diversiune ce reuşi să atragă un val semnificativ de oameni la uşa liftului,
iar vedetele s-au fofilat rapid pe lângă mulţimea flămândă după senzaţii tari,
ajungând la liftul pentru locatarii blocului. Erau salvaţi, dar liftierul
trebui să improvizeze din nou pentru a scăpa teafăr din strânsoare. Ţipete şi
îmbrâncituri sofisticate acopereau fondul sonor al holului.
– Gura! Linişte! Aţi
înnebunit de tot? Vă dau afară pe toţi! Ce e asta? se auziră replicile tăioase
şi sonore ale şefului mare.
– Vă credeţi la
balamuc? Puţină decenţă! strigă nervos bossul.
O linişte nefirească
luă locul vacarmului iniţial. Ochi speriaţi şi figuri consternate priveau
costumul central ce trasa directive. Deveniseră atenţi!
– Ştiu că unii din voi
au probleme, dar nu le vom rezolva aşa! Încercăm să vă înţelegem pe fiecare şi
să găsim soluţii! Fiţi cu băgare de seamă! Suntem fiinţe civilizate! Şi noi,
aici, avem nişte standarde! Respectăm nişte reguli, ca oriunde! Durerea voastră
e şi a noastră, dar trebuie să fim mai îngăduitori! știa bine să atingă punctul
nevralgic. Se uita consternat în jur, iar atunci înțelese și mai bine că avea „frâiele”
în mână. Se gândi la o strategie și mai bună și atunci își aminti alegerea
făcută. Optase pentru dozatoare La Fântâna pentru a oferi angajaților săi un minimum de confort și calitate,
înainte de toate. Se felicita în gând pentru acea alegere.
 E important să-ți
păstrăzi cumpătul în situații limită și să gestionezi crizele la rece. Știa că dacă angajații sunt mulțumiți și randamentul e pe măsură. Apa este
unul din bunurile cele mai de preț ale noastre, iar hidratarea este importantă. La Fântâna aducea apa de izvor, pentru consumul zilnic și cu un conținut echilibrat, neutru. În combinație cu cafeaua se crea acea sinergie necesară unei zile optime. De aceea a optat pentru abonamentul Jubilo
și expressorul Senseo Sarista care râșnea 2 kilograme de cafea Kafune lunar, exact cât trebuia pentru redacția lor: 15 oameni în total.
Era un deliciu! Catifelată și cremoasă, cafeaua aceea era un poem în proză!
Abonamentul avea un pachet complet de servicii: livrarea lunară a cafelei,
cantitatea aleasă, echipament în custodie, instalare, training de utilizare,
mentenanță și service. Tandemul apă și
cafea
era mereu precursor al unor vești bune. Amprenta aceea memorabilă de
cafea te cucerea, era ca o declarație de libertate, tonică și fâșneață ca Italia
însăși. Propuse mulțimii să servească o cafea bună de la dozator și să se
calmeze. Holul începu să aducă arome îmbietoare și să descrețească frunți. A
fost o idee bună!
El
însuși prefera să “rumege”
deciziile majore în compania unei cafele elegante la birou. Ce ar fi fost dacă
convoca de urgență tot personalul și ar fi propus soluții?!? Un consiliu
fulger, în fața unei cafele calde, ar fi impulsionat orice novice să prindă
curaj și să caute sublimul din el. Oare ar fi prea riscant? Ce avea de pierdut?
Oamenii aceia reprezentau un procent semnificativ al audienței la care visa. Cafeaua la birou are atuurile ei. Îți
dezmorțește simțurile și ajută sinapsele să se unească rapid creând lianturi
indestructibile, ce duc spre decizii foarte bune.  Intră intempestiv în birou și tună:
– În jumătate de oră
vreau să întrunim consiliul reprezentativ al redacției! Avem de luat niște
decizii radicale! Pregătește cafea Kafune
pentru toată lumea! Secretara privi suspect spre șeful ei, dar puse mâna pe
telefon și anunță lumea. Chiar va fi consiliu! Era clar!
Îl durea să vadă că
toată moștenirea tatălui său se ducea de râpă. Orice decizie era crucială
pentru viitorul companiei. Trebuia să găsească o știre bombă care să readucă
ratingul visat și să salveze onoarea. Se săturase de grotesc, voia normalitate!
Atât cât se putea în prezent! După ce ascultă câteva cazuri sociale care te
mișcau, un pui de om ce necesita o valvă ca să supraviețuiască, un alt copil ce
avea nevoie de operație, se gândi la cel care se va ocupa de ele. Discuții
interminabile începuseră în jurul unor subiecte neimportante. Avea nevoie de un
om capabil, integru, uns cu toate alifiile.
– Domnul Vasilescu se
va ocupa de cazul fiecăruia! E un om competent şi cu dragoste de copii! E cel
mai bun! spuse şeful cel mare arătând spre tânărul din dreapta lui.
Valuri, valuri de
oameni îl asaltaseră din toate părţile pe eligibilul realizator de televiziune,
chipeş şi cu sânge rece în situaţii limită. Nu era şi acesta cazul… O zbughi
din două mişcări şi o întorsătură de călcâi, încât “invadatorii” nu au reuşit decât să
vadă o umbră ce se prelingea pe lângă pereţii holului. În fuga oarecum vinovată
reuşi să-i apostrofeze pe cei prezenţi că toate cauzele vor fi soluţionate,
dacă vor fi aşternute pe hârtie.
– Revin într-un sfert
de oră pentru a lua reclamaţiile şi a consulta cazurile cele mai stringente!
mai strigă din celălalt capăt al holului, realizatorul „norocos”.
Intră abia respirând în
redacţie şi se aşeză pe scaunul din faţa propriului birou. Teancuri imense de
hârtii tronau nestingherite la vedere, iar colegii lui începuseră deja să-i
arunce ocheade pizmuitoare.
– Ce, Vasilescule, e
ziua ta norocoasă? Ai călcat în ceva?
– Nu am timp de şicane!
Am de lucru! aruncă în grabă replica şi se împinse în uşa batantă ce ducea spre
dozatorul de cafea. Era momentul lui relaxare, locul în care ideile curgeau
neîngrădite de nici un fel de deadline sau șef de carton. Lângă dozatorul La Fântâna, unde își savura zilnic
cafeaua cu arome diverse se simțea în elementul lui. Astăzi avea chef de o
aromă persistentă și o cremă catifelată care să-i calmeze gândurile sinistre
ce-i guvernau mintea și să-i mângâie buzele uscate după știri “suculente”. Apăsă pe buton și
simțea că ziua lui se va schimba. Notele de miere și migdale îi mângâiau
delicat papilele gustative, iar norii se risipeau. Tot acolo, o femeie extrem
de elegantă şi frumoasă îşi servea cafeaua afectată. Parcă plângea. Aburii
cafelei îi aduseră spre nări arome intense și persistente. Îl recunoscu
imediat: era parfumul lui preferat, de cafea autentică.
– S-a întâmplat ceva?
întrebă Vasilescu, iar ochii galeşi ai mimozei se îndreptară spre el. Parcă îi
recunoscu chipul dintr-o revistă.
– Nimic! Nimic!
răspunse ea, dar hohote de plâns se stârniră ca la un semn divin.
– Vă pot ajuta cu ceva?
insistă nenorocitul.
– Vai, dacă aţi şti cât
vă stimez şi vă apreciez munca! Sunteţi jurnalistul meu preferat! perora cu o
voce piţigăiată stimabila actriţă de ocazie.
– Ce căutaţi aici? se
avântă în necunoscut, Vasilescu…
– Am exact ştirea care
vă trebuie! O ştire bombă! Informaţii incendiare despre Creţulescu, un mafiot
notoriu! Două milioane şi vă dau sticul!…
– Staţi puţin, doamnă!
Nici măcar nu vă cunosc! Cine îmi garantează că informaţiile sunt autentice?
– Jur pe onoarea mea de
femeie curată! Sunt sinceră până la străveziu! Mă numesc Popescu Dorina şi sunt
studentă în ultimul an la Drept. Trebuie să mă credeţi! Am venit aici pentru
dumneavoastră! Puteam să merg la alte televiziuni, dar aici ştiu că oricine îşi
găseşte dreptatea. Poate oferta în alte părţi era şi mai tentantă…
– Şi de ce nu v-aţi dus
acolo? întrebă sarcastic Vasilescu. Chiar că e ziua mea norocoasă! şuieră
printre dinţi şi îşi luă cafeaua comandată. Haideţi la mine în birou şi mai
vedem! îi spuse afectatei…
– Nu pot să-mi
desconspir identitatea! Ori mă credeţi, ori nu!
– Doamnă dragă, am şi
eu familie, o chirie mare pentru o amărâtă de garsonieră, nu am două milioane!
Vă pot da doar un milion!
– Două milioane şi
batem palma!
– Nu pot! Sunt prea
amărât, nu înţelegeţi? Dacă e o păcăleală?
– Garantez că va fi
ştirea zilei!
Vasilescu se opri la
doi paşi de femeie, o măsură din cap până în picioare şi uşor ezitant, adăugă:
– Vreau o adresă şi un
număr de telefon unde vă pot găsi oricând, pentru confruntare! Uitaţi şi
milionul! spuse scurt şi-i întinse bancnota.
Popeasca întinse
degetele subţiri şi sustrase cu dexteritate banul, depunând acolo sticul
compromiţător.
– Să ştiţi că nu veţi
scăpa cu una cu două, dacă mă păcăliţi! spuse ameninţător Vasilescu, dar când
se întoarse, holul era gol.
Și
uite așa, cafeaua aceea cu gust divin, proaspătă și echilibrată aduse pe tavă o
știre care invadă toate canalele de televiziune și salvă compania de la pieire.
Omul negru a fost ascuns, iar trepădușii din redacție erau mai vioi ca oricând.
Asta înseamnă o poveste de succes!

Articol scris în cadrul Spring Superblog 2017! 

Lasă un răspuns