Parfumul florilor de salcâm – Poveste parfumată

De fiecare dată când viaţa mă pune la încercare mă refugiez pe străzile dragi mie şi în amintirile mele. Atunci plouă cu flori de salcâm, iar străzile sunt invadate de parfumul lor suav. Amintirile se ivesc calde printre ciorchinii albi şi puri. Miezul galben şi dulce al florilor parfumate te îndeamnă să adulmeci cu îndrăzneală aroma primăverii, care anul acesta a fost ca o adiere, nici bine nu a venit că trebuie să plece. Aproape că nu i-am simţit prezenţa, iar toate florile s-au grăbit si-şi scuture prea repede splendoarea.
Parfumul binecunoscut din lunile mai ce au trecut îmi aduc în faţă chipul tău. Atunci era primăvară cu adevărat, iar surâsul, atingerile diafane şi sărutările tale sunt asociate mereu cu parfumul florilor de salcâm împletit cu al florilor de iasomie, liliac şi tei. E parfumul iubirii trăite la cote maxime proiectat într-o primăvară veşnică, atemporală. Prin urmare, în fiecare lună mai, caut din priviri candelabrele impunătoare ale florilor de salcâm, îmi ating fruntea de florile catifelate, îmi alin dorul de viaţă sorbind parfumul dulceag al salcâmului semeţ şi încerc să mă feresc de spinii ameninţători ce păzesc cu străşnicie candoarea albă a florilor. Explozia florilor de salcâm şi parfumul lor inconfundabil mă duc şi mai departe, pe cărările copilăriei, când le mâncam miezul după o excaladare plină de aventuri. Nu mai reţin exact de ce făceam lucrul acesta, dar îmi amintesc că toţi copiii de pe stradă făceau la fel. Pentru că erau un deliciu, cred. Nu degeaba se fac atâtea bunătăţi din aceste flori: dulceaţă, clătite, miere şi altele! O altă plăcere era să înmiresmez camera în care stăteam cu câteva crengi înflorite pe care le depuneam victorioasă într-o vază, deşi mă înţepam în spinii strategic camuflaţi, iar florile se ofileau relativ repede. Îmi doream să respir acel parfum cât mai mult…
E clar că anul acesta şi natura a fost surprinsă şi debusolată de toanele vremii şi salcâmul a înflorit mult mai devreme comparativ cu alţi ani. Nu prea am avut timp să savurăm parfumul florilor de salcâm pentru că gradele prea ridicate din termometre le-a ofilit prematur, iar apoi ploile torenţiale le-au scuturat. Cu siguranţă însă vom gasi parfumul acestor flori adorabile într-un borcan de dulceaţă sau de miere, într-o cană aburindă de ceai sau prin sertarul amintirilor, iar acest parfum va avea aroma speranţei, a iubirii şi a veşniciei. Vă doresc să găsiţi acest parfum şi să-l savuraţi cât mai mult timp! 🙂
Mai multe poveşti parfumate găsiţi pe blogul celei care a iniţiat clubul acesta, Mirela Pete, într-un tabel simpatic.

Fructele mâniei

O carte pe care am recitit-o pentru a-mi reaminti sentimentele ce le-am simţit la prima lectură. Mi-am amintit de lupta pentru supravieţuire a familiei Joad alături de multe alte familii care s-au transformat în nomazi împinşi de greutăţile vieţii, de asuprirea proprietarilor de pământ care au devenit pe zi ce trece mai lacomi şi mai egoişti. În primul rând mi-a plăcut tehnica cu care John Steinbeck a ţesut intriga, cum a descris fiecare detaliu înţelegând umanitatea fiecărui personaj şi a urmărit de fapt drama întregii Americi. Este o viziune proprie a Marii Crize din America care a afectat pe fiecare american. Momentul în care devii năuc pentru că eşti derutat de încercările vieţii, „când umbli de colo până colo, de parc-ai fi pe jumătate adormit”, când simţurile, mai ales foamea te transformă, când se iveşte teama că nu vei găsi un loc de muncă, că nu vei fi în stare să-ţi hrăneşti familia şi peste tot sunt numai incertitudini şi frustrări, e momentul în care fructele mâniei îşi vor face apariţia. Sentimentul când familia îţi este aruncată să rătăcească pe drumuri, când şi cei în vârstă şi cei tineri sau cei mici sunt nevoiţi să rabde de foame şi nu au siguranţa unui acoperiş deasupra capului este surprins magistral. Destrămarea familiei apoi,  este văzută ca pe ultima redută pe care asupritorii vor să o cucerească, de aceea mama, personaj central şi definitoriu încearcă să menţină toţi membrii uniţi, lucru care nu îi reuşeşte în totalitate, disoluţia familiei fiind inevitabilă. Tom Joad, cu care cititorul se întâlneşte din primele pagini, impresionează prin puterea de a-şi reveni după ce ispăşeşte o pedeapsă de patru ani în închisoare în urma unei crime săvârşite la beţie şi este eliberat sub cuvânt de onoare, încearcă să-şi ajute familia cât de mult poate şi pentru a compensa durerea pricinuită mai ales mamei. Pastorul Jim Casy, care renunţă la meseria lui pentru că simte că nu mai are chemare, intră în familia Joad exact când aceasta este nevoită să plece spre California, văzută ca tărâmul făgăduinţei, unde cresc fructe minunate şi unde toţi sperau să înceapă o nouă viaţă.  Dezrădăcinarea familiei este de fapt şi tema principală a romanului şi apoi sunt evidenţiate lipsurile care pot spulbera temelia căminului. Acest roman este văzut ca un document autentic, o pagină valoroasă de istorie, probabil de aceea a avut atât succes la apariţie şi incită mult interes şi în prezent. Steinbeck nu exagerează cu nimic, iar istoricii vremii confirmă acest lucru prin consemnările lor. Dezastrului ecologic, seceta şi furtunile repetate de praf din 1935 i se alătură politica marilor proprietari şi toate acestea împing multe familii să ia calea pribegiei. Migraţia spre Vest, începând cu California care era prezentată ca un paradis terestru în afişele care au împânzit Sallisaw, Oklahoma locul de obârşie al familei Joad, părea soluţia salvatoare a problemelor ce vizau strict supravieţuirea şi apoi o eventuală stabilitate. Astfel, camioneta achiziţionată dintr-un târg de maşini uzate devine „vatra cea nouă, centrul vital al familiei”. „Maica” este personajul care consolidează relaţiile dintre toţi membrii familiei: bunici, copii, tineri şi îi ţine uniţi. Este stâlpul familiei şi impresionează prin tenacitatea şi demnitatea ei, prin umanitatea şi frumuseţea sufletească. „Taica” este văzut în contrast cu maica, un personaj şters, secund dar care participă la evenimentele familiei, deşi nu este factorul decisiv al lor. „Bunul” este un personaj poznaş, care spune snoave fără perdea şi pare un „copil nebunatic”, bea şi mănâncă fără măsură. „Buna” este o fire neînduplecată, certăreaţă. Copiii familiei sunt reprezentaţi de Noah fiul cel mare dar cam ciudat, pentru că la naştere i se deformase puţin craniul, deşi o fire blândă şi „străin de tot restul lumii”. Sora lui este Rosasharn sau „Trandafirul din Şaron” de curând măritată şi însărcinată. Al este nu puştan de şaisprezece ani cu succes la fete şi priceput la partea tehnică a maşinii, lucru care se dovedeşte foarte util în timpul călătoriei. În camioneta familiei Joad se mai află şi Unchiul John, fratele tatei care rămas fără soţie face excese. Mai este şi Connie Rivers, soţul lui Rosasharn, un flăcău de nouăsprezece ani, vânjos, dar nu prea încrezător în şansele familiei de a reuşi în California şi care pleacă în cele din urmă.
Drama familiei Joad este de fapt, drama întregii Americi. Traumele, lipsa de privaţiuni, umilinţele suferite formează traseul în care se regăsesc multe familii americane pribegite pe Route 66.
Scena din finalul romanului pare să simbolizeze triumful solidarităţii umane în ciuda adversităţii naturii şi a inechităţilor sociale, e de fapt speranţa în reclădirea Americii înfăţişată ca un efort colectiv.
Consider că e o carte care trebuie lecturată ţinând cont şi de contextul social al vremii şi de „experienţa” lui Steinbeck ca om al muncii care i-a oferit ocazia să simtă pulsul ţării şi să picure cuvinte din suflet.
Am mai scris ceva despre roman si aici.