Semn SPRE carte

Semn SPRE carte este o campanie din cadrul unui proiect umanitar, de suflet. Nu poate fi altfel, decât de suflet, pentru că implică cărţile, mai exact dăruirea lor şi bineînţeles, încurajarea lecturii! Într-o eră în care tentaţiile sunt nenumărate, mai sunt şi copii care îşi doresc să citească, dar nu au posibilităţi! Campania aceasta a fost iniţiată de o femeie deosebită, pe numele ei, Sonia Spătariu, iar pe blogul ei personal Anotimpuri, explică modalităţile prin care şi voi, cei care citiţi, puteţi ajuta, vă puteţi implica. Mecanismul proiectului este aici! Sunt şi nişte bannere drăguţe care pot fi adăugate la voi pe blog, dacă vreţi să promovaţi această campanie minunată! Le găsiţi aici
Recunosc că nu este răsplată mai mare decât bucuria din ochii acelor copii când primesc cărţile. La fel sunt şi preţuirea cu care le strâng în braţe şi nerăbdarea de a le citi! Încercaţi şi vă veţi convinge că nu exagerez! 🙂
În altă ordine de idei, aş vrea să povestesc despre personajele mele preferate din cărţi. Mi se pare o provocare prea frumoasă pentru a nu fi onorată.
Încă din fragedă pruncie, am avut înclinaţie spre cărţi. Mi-au fost prieteni fideli şi constanţi de-a-lungul vieţii şi nu intenţionez să renunţ la ei. Niciodată nu m-au dezamăgit şi nu m-au părăsit. Biblioteca personală a devenit neîncăpătătoare, pentru că mereu achiziţionez câte o carte care îmi face cu ochiul. Odată intrată în universul lor, mă transpun şi particip trup şi suflet la aventuri. Cred că primul personaj cu care am rezonat a fost Remi din Singur pe Lume de Hector Malot, deşi nu am fost nici singură şi nici neajutorată. Ţin minte că am plâns alături de el, am trăit la intensitate fiecare aventură a lui, mai întâi alături de doamna Barberin, apoi cu trupa Vitalis, până la maturizarea lui forţată. Au mai fost tot în acea perioadă Nică a Petrei, Tom Sawyer, Huck Finn, Oliver Twist. Toţi erau băieţi poznaşi şi foarte carismatici. Ulterior au urmat şi nişte personaje feminine, gen Alice, Dorothy, Otilia, Monica sau Olguţa – alternam între cele două personaje din La Medeleni -, doamna T din Patul lui Procust. Recunosc însă că îndrăgesc personajele feminine care sunt independente, inteligente – citesc mult deci 🙂 -, au respect de sine şi răzbesc într-o lume a bărbaţilor cu fruntea sus. Cred că Jane Eyre a lui Charlotte Bronte şi Elizabeth Bennet a lui Jane Austen se încadrează cel mai bine aici. Bineînţeles că sunt mult mai multe personaje ce se încadrează şi pot fi descoperite citind cărţi, dar acestea îmi vin acum în minte. Lista se reactualizează mereu, în funcţie de ultimile lecturi. E normal să fie aşa. Personaje memorabile au mai fost şi Scarlett O’Hara, Melanie din Pe Aripile Vântului, toate femeile din romanele Cellei Serghi, Catherine Earnshaw din La Răscruce de Vânturi, Mara, Vitoria Lipan şi multe altele.
M-aş opri la Jane Eyre, pentru că, ceea ce a reuşit să facă acest personaj atunci, în 1847, se poate constitui într-un ghid de bune purtări – dacă mi-e îngăduit să-l numesc aşa – şi pentru tinerele moderne. Ce am învăţat eu de la Jane Eyre? În primul rând am învăţat că poţi trece peste trecut, oricât de rău ar fi fost – copilăria ei la orfelinat a fost îngrozitoare -, să cred în mine însămi şi să am voinţă, să fiu sinceră cu sentimentele mele şi să am curajul de a le recunoaşte, să mă iubesc şi să mă respect pentru a mă simţi liberă, independentă, să fiu optimistă, să nu las pe nimeni să-mi spună că nu pot face un anumit lucru. Am mai învăţat de la Jane că pot fi mai puternică decât cred, să-mi asum riscuri pentru că viaţa îmi va oferi mai multe oportunităţi, să spun ceea ce gândesc şi să mă căsătoresc din dragoste. Nu-i aşa că sunt nişte lecţii grozave? Merită să citim pentru a descoperi aceste minunăţii, pentru a explora noi faţete ale vieţii, pentru a fi cea mai bună variantă a noastră, aceea autentică! 🙂
Vă ofer o imagine cu Mia Wasikovska, varianta mai recentă a lui Jane, ecranizată în 2011.
Nu uitaţi să citiţi mult şi să dăruiţi cărţi! 🙂 Numai bine!

Un gând translucid

Simţeam că forţa naturii ne-a blocat accesul spre drumul ce urca sprinten în munţi, iar intemperiile se înmulţeau vizibil, cu cât înaintam. Căutam în jur o urmă de viaţă, dar nu vedeam decât brazii drepţi, ca nişte soldaţi gata de luptă, iar viscolul îmi arunca săgeţi usturătoare peste faţă, în ochi şi în gură. Era clar că ne-am rătăcit, iar gândul translucid că ne vom petrece noaptea în maşină nu reuşea să ne încălzească speranţele, risipite la fiecare rafală de vânt. Ningea neîntrerupt, iar fulgii sticloşi, translucizi se lipeau de căldura corpului nostru ca nişte magneţi ce absorbeau energia vitală. Am început să orbecăim prin jur, cu rândul, aşteptând ca stihiile să ne scoată în cale o lumină, o umbră, un semn că viaţa e prezentă. Nămeţii ne-au izolat într-o regiune sălbatică de munte, iar noaptea, prin apariţia ei brutală ne îndemna continuu să căutăm un adăpost. Propria maşină, rămasă fără combustibil, se transformase într-o etuvă poleită în alb, iar păturile şi sacii transformaţi ad-hoc în perne, erau insuficiente pentru a ne linişti gândul acela obsedant, că suntem pierduţi. Înaintam prin zăpada ce-mi ajungea până la brâu, iar corpul începuse să dea semne de oboseală. Ochii începuseră să-mi joace feste, pentru că tocmai zărisem două spectre translucide dialogând în întuneric. Oare se dăduse liber la stafii sau erau doi oameni înzăpeziţi ca şi noi? Emanaţia unui gând fugar, translucid în lumina crepusculară a pădurii şi strâns în chingi de voinţa carcasei greoaie, mi-a îngheţat toate simţurile şi deja mă detaşasem. Picioarele înaintau anevoie, iar spectrele translucide se transformau uşor în chipuri pământene. Eram salvaţi? Ştiu doar că imediat ne-a fost arătată o cabană, iar umbrele masive ce gesticulau nearticulat s-au pierdut prin nămeţii apocaliptici.
Intrasem într-o casă cu un decor rustic, unde lemnele ce sfârâiau în şemineu, aruncau sclipiri dădătoare de speranţă, iar căldura emanată te făcea să uiţi că eşti un naufragiat al frigului. Ne-am apropiat de foc, iar aroma unui ceai cald ne-a spulberat gândul acela translucid şi rece. Gâtul translucid şi iubit reflectat de flăcările jucăuşe, arunca luciri rozacee spre ochii însetaţi de iubire şi dor şi spre braţele care cerşeau o îmbrăţişare. Un oftat profund şi o sărutare caldă au pecetluit bucuria reuşitei. Imaginea unui pat moale şi cald, a hranei aburinde se transformaseră în semne divine. Am ridicat ochii spre cer şi am realizat că eram salvaţi!
Text scris pentru joaca Gând din Cuvânt, pe care o găsiţi la Irealia, rostogolită într-un tabel. Aş mai adăuga că este dedicat tuturor salvatorilor şi eroilor anonimi!

Merele iubirii noastre

„Ca merele de aur pe poliţi de argint, aşa este cuvântul spus la locul lui.” (Pildele lui Solomon 25:11)
Simbolistica merelor, începe pentru mine, într-o zi de vară solară şi plină de parfumuri rare. Alergam ca un fluture răzvrătit, încercând să culeg toate culorile şi miresmele anotimpului. Gustam dintr-un măr verde, dulce-acrişor şi priveam distrată joaca celorlalţi companioni de aventură: două fete şi doi băieţi, ce încercau să echilibreze balanţa sorţii, din vârful rachetelor de tenis. În pauză gustau şi ei mere şi spuneau glume. Merele, încă de atunci, simbolizau iubire, tinereţe, frumuseţe şi bucurie.
Eram cunoscut cascador şi acrobat amator prin merii din curtea proprie, o masculinizare voită, pentru că escaladarea printre crengile pline de capcane, albine şi viespi roind neîncetat sau alte insecte la fel de hotărâte, nu era calea aleasă nici măcar de cei mai temerari. Îndrăgeam sentimentul acela de a fi deasupra lumii şi de a admira splendoarea naturii. Culegeam merele coapte, ce-şi ascundeau obrajii stacojii sau galbeni de invidie, printre frunzele verzi, ca nişte fuste elegante. Acolo, sus, s-au născut poveşti, sub imperiul culorii roz arborată cu semeţie de florile de măr, poveşti menite să vindece, să aline, să ofere confort şi să încurajeze explorarea. Acest pom, plantat în Grădina Edenului, simbol al imortalităţii, dar şi al tentaţiei, mi-a legănat visele de copilă şi adolescentă, iar asocierea lui cu pământul făgăduinţei, într-o livadă de meri din Asgard a reuşit să-mi înflăcăreze idealurile aflate într-un proces fragil de construcţie. Am ales să caut răspunsuri, să gust merele edenice, fiind prea vulnerabilă şi socotindu-mă „cea mai corectă”, aşa cum Hera şi Athena au crezut că sunt, în pofida Afroditei. Mărul discordiei aruncă săgeţi şi acum în sufletele pline de ură, gelozie şi urât. Dar, merele iubirii, gustul lor copt, parfumat şi plin de frumos a învins de fiecare dată. Am reuşit să strâng în panerul meu plin cu vise coapte, doar merele parfumate de iubire, de frumos şi încălzite de soare. Seva aceea, plină de arome unice, m-a scos la limanul unde o barcă cu vele stătea mereu gata de plecare într-o călătorie.
Au urmat ani în care singurul gust, latent încă din copilărie, era gustul de nou pentru nou, de iubire, din iubire. Iar gustul de nou era invariabil, cel al mărului parfumat, care spunea poveşti cu zei şi regi, cu alungări din grădini paradisiace, dar era cel care îmi potolea pofta de cunoaştere.

Fructele iubirii noastre le putem mereu culege, dacă reuşim să ne protejăm de mizeria tenebrelor din noi înşine şi să ciripim în luxură cântecul luminii ce curge prin noi. Un ideal dulce, cu parfum de meri în floare, o mireasmă a modestiei, curtoaziei şi frumuseţii ancestrale!

Vă salut cu drag! 🙂 Parfumul merelor îl găsiți în cadrul Clubului Condeielor Parfumate la Mirela Pete pe blog, tema fiind propusă de Elina.
Be Delicious DKNY by Donna Karan! Don’t forget!
delicioasa