Şi totuşi corola de minuni a lumii…

Despre frumuseţea pierdută a vieţii

de Andrei Plesu

„Daca ma gândesc bine, reprosul esential pe care îl am de facut tarii si vremurilor este ca ma împiedica sa ma bucur de frumusetea vietii. Din când în când, îmi dau seama ca traiesc într-o lume fara cer, fara copaci si gradini, fara extaze bucolice, fara ape, pajisti si nori.

Am uitat misterul adânc al noptii, radicalitatea amiezii, racorile cosmice ale amurgului. Nu mai vad pasarile, nu mai adulmec mirosul prafos si umed al furtunii, nu mai percep, asfixiat de emotie, miracolul ploii si al stelelor. Nu mai privesc în sus, nu mai am organ pentru parfumuri si adieri.

Fosnetul frunzelor uscate,transluciditatea nocturna a lacurilor, sunetul indescifrabil al serii, iarba, padurea, vitele, orizontul tulbure al câmpiei, colina cordiala si muntele ascetic nu mai fac de mult parte din peisajul meu cotidian, din echilibrul igienic al vietii mele launtrice. Nu mai am timp pentru prietenie, pentru taclaua voioasa, pentru cheful asezat.

Sunt ocupat. Sunt grabit.
Sunt iritat, hartuit, coplesit de lehamite. Am o existenta de ghiseu: mi se cer servicii, mi se fac comenzi, mi se solicita interventii, sfaturi si complicitati. Am devenit mizantrop. Doua treimi din metabolismul meu mental se epuizeaza în nervi de conjunctura, agenda mea zilnica e un inventar de urgente minore. Gândesc pe sponci, stimulat de provocari meschine. Îmi încep ziua apoplectic, înjurând „situatiunea”: gropile din drum, moravurile soferilor autohtoni, caldura (sau frigul), praful (sau noroiul), morala politicienilor, gramatica gazetarilor, modele ideologice, cacofoniile noii arhitecturi, demagogia, coruptia, bezmeticia tranzitiei. Abia daca mai înregistrez desenul ametitor al câte unei siluete feminine, inocenta vreunui surâs, farmecul tacut al câte unui colt de strada…

Colectionez antipatii si prilejuri de insatisfactie.
Scriu despre mizerii si maruntisuri. Bomban toata ziua, mi-am pierdut încrederea în virtutile natiei si soarta tarii, în rostul lumii. Am un portret tot mai greu digerabil. Patriotii de parada m-au trecut la tradatori, neoliberalii la conservatori, postmodernistii la elitisti.
Batrânilor le apar frivol, tinerilor – reactionar. Una peste alta, mi-am pierdut buna dispozitie, elanul, jubilatia. Nu mai am ragazuri fertile, reverii, autenticitati.

Ma misc, de dimineata pana seara, într-un univers artificial, agitat, infectat de trivialitate.
Apetitul vital a devenit anemic, placerea de a fi si-a pierdut amplitudinea si suculenta. Respir crispat si pripit, ca într-o etuva. Când cineva trece printr-o asemenea criza de vina e, în primul rând, umoarea proprie. Te poti acuza ca ai consimtit în prea mare masura imediatului, ca nu stii sa-ti dozezi timpul si afectele, ca nu mai deosebesti între esential si accesoriu, ca, în sfârsit, ai scos din calculul zilnic valorile zenitale. Dar nu se poate trece cu vederea nici ambianta toxica a momentului si a veacului.

Suntem napaditi de probleme secunde. Avem preocupari de mâna a doua, avem conducatori de mâna a doua, traim sub presiunea multipla a necesitatii. Ni se ofera texte mediocre, show-uri de prost-gust, conditii de viata umilitoare.

Am ajuns sa nu mai avem simturi, idei, imaginatie. Ne-am urâtit, ne-am înstrainat cu totul de simplitatea polifonica a lumii, de pasiunea vietii depline. Nu mai avem puterea de a admira si de a lauda, cu o genuina evlavie, splendoarea Creatiei, vazduhul, marile, pamântul si oamenii.

Suntem turmentati si sumbri. Abia daca ne mai putem suporta. Exista, pentru acest derapaj primejdios, o terapie plauzibila? Da, cu conditia sa ne dam seama de gravitatea primejdiei. Cu conditia sa impunem atentiei noastre zilnice alte prioritati si alte orizonturi.”

Şi totuşi corola de minuni a lumii ne aşteaptă ca să o descoperim. La mulţi ani femeilor care recunosc frumuseţea lumii, bunul gust, care simt evlavie în faţa Creaţiei, care iubesc fără să aştepte răsplată şi care sunt mereu acolo unde este nevoie de ele!

De început de primăvară


A iubi viaţa aşa cum e, cred că este cel mai profund adevăr şi cea mai infailibilă armă împotriva vicisitudinilor de orice fel. Nimeni nu poate afirma că deţine secretul vieţii sau este perfect, deşi la un moment dat avem această iluzie. Realitatea banală de toate zilele, repetiţia posacă a vechilor obiceiuri, uneori mai agreabile, alterori pline de interes sau chiar de spleen fac ca viaţa noastră să se deruleze ca pe un ecran imens… Cine ne face trecerea mai suportabilă? Poate iubirea, dragostea şi un pic şi spiritul ? Ce înseamnă de fapt spirit, spiritualitate am fost întrebată în cadrul unei ore de dirigenţie ? Greu de dat un răspuns accesibil şi valabil în acelaşi timp… Unii ar spune că e conştiinţa, alţii că e gândirea, mintea, raţiunea. Alţii ar afirma că e imaginaţia, fantezia, alţii l-ar identifica cu divinitatea sau ar spune că e factorul ideal al existenţei. Spiritualiatea ar urmări şi specificul culturii unui popor. Voi ce părere aveţi?