Mi-aş dori să pot face mai mult pentru cei de lângă noi care sunt defavorizaţi şi vorbesc din prisma unei experienţe de viaţă recente…
De curând am avut puţină treabă prin Bucureşti. E pentru a nu ştiu câta oară în care acest oraş unde se simte pulsul, viaţa la cote maxime, m-a frapat. Poate şi faptul că locuiesc într-un oraş provincial liniştit are meritul de a iriza lumini hollywoodiene asupra lui… Revenind la povestirea mea, după ce mi-am rezolvat problemele, m-am plimbat pe străzile aglomerate, pierzându-mă prin mulţime – îmi place enorm lucrul acesta, să mă dizolv în marea de mulţime fără să-mi pierd individualitatea, să simt că fac parte din marea Creaţie-. Cred că mi se trage tot de la locul de obârşie unde nu prea poţi face lucrul acesta… Toată lumea cunoaşte pe toată lumea, ce dizolvare să mai aibă…De fapt, pe tema aceasta am avut multe polemici cu prietenii mei : Unde e mai bine să locuieşti, într-un oraş mare sau în unul mai mic? Părerile sunt împărţite, cu argumente cu tot dar nu vreau să divaghez prea mult…
În Bucureştiul vechi, cu clădirile lui unice descopăr mereu imagini noi, imortalizez frumuseţea vremurilor de odinioară, iar trubadurul şi romantica din mine se simte acasă. Am pierdut multe ore admirând Lipscaniul şi în cele din urmă am fost nevoită să plec…
Ce m-a tulburat peste măsură în drumurile mele prin oraş, a fost imaginea unor bătrâni/bătrâne de la gurile de metrou care, împinşi de nevoi au ieşit să comercializeze „amintiri”, obiecte de care au considerat că se pot dispensa, doar pentru a mai supravieţui o zi şi poate încă una. Lângă o gogoşerie un bătrânel în haine uzate, cu privirea pierdută, ştearsă cerşea… M-a întristat imaginea teribil. Pentru o clipă m-am oprit în mijlocul mulţimii şi l-am privit.
Părea la vreo 80 de ani şi nu era ostentativ prin nimic, chiar dacă cerşea un pic de atenţie din partea oamenilor. În dreapta şi în stânga mea oamenii treceau grăbiţi, aproape se călcau unii pe alţii, fără să-l observe, deşi era acolo şi era evident că sufletul lui gemea. Geamătul lui era însă surd şi nu-l putea auzi oricine. Oamenii uitaseră din nou să fie oameni. L-am privit şi recunosc că mi-am amintit şi de bunicii mei dragi, dar, atunci, acolo, el nu era decât un om uitat de ai lui, singur, deşi strada roia de lume. M-am apropiat de el, i-am strecurat nişte bani în buzunar – nu am ştiut exact ce ar trebui să fac – şi preţ de două secunde i-am strâns mâna în palma mea. A ridicat privirea ştearsă dar albastră şi în colţul gurii a răsărit un surâs trist, dar surâs… Degetele lui erau atât de slabe şi reci încât inima mi-a îngheţat. În acel moment toate problemele mele s-au disipat si m-am simţit atât de neputincioasă, insignifiantă. Am plecat de lângă el cu lacrimi în ochi şi cu un nod în gât…
Nimeni nu ştie cum va ajunge la bătrâneţe, iar perspectiva singurătăţii în mijlocul agitaţiei şi a unui oraş plin de viaţă pe mine una mă înspăimântă.
Singurătatea din tumultul vieţii e neprevăzutul ce trebuie evitat!
Bine ca n-ai avut si experienta unei nesimtiri cu masina neagra cu girofar si nr de guvern. Mi-ar fi placut sa descopar o paralela in impulsuri date de sarmanul bunicutz si Manul ipocrit…
Am fost ferita de o asemenea experienta dar nu se stie niciodata! Ma bucur ca imi cititi blogul! Astept impresii in continuare!