Pledoarie de îndrăgostit

Era noaptea cea mai măreaţă din ultima vreme, soarele la asfinţit avea nuanţe roşietice şi de chimlimbar în stare gemă. Aşteptam printre copaci întâlnirea cu persoana iubită, iar apusul încerca să furişeze gâturi lungi şi diafane de egrete prin negura pădurii subconştientului meu. Era un tărâm unde natura se afla mai presus de om, un triumf calm, nobil, într-un peisaj ce ignora omul într-un mod special. Parcă mă aflam pe Muntele Parnas de unde vin muzele şi un trecut recent lăsa urme adânci cum doar în inimi calde de îndrăgostiţi se găsesc şi care tresăreau prea uşor. Corăbii mute cu pânze fluturând frenetic în bătaia vântului treceau maiestoase pe apa verde ca jadul de la poalele muntelui şi o sete inexplicabilă de necunoscut mă motiva să aştept în continuare. Mă fascina chipul ei de madonă, iar gândurile mele prindeau aripi doar puţin stimulate de o imagine sau de o închipuire. Simţeam că merită aşteptarea din noapte, iar un răspuns ferm, fără drept de apel, îmi oferea şi cerul nemaipomenit de adânc şi plin de mistere ce aştepta pasiv să-i fie dezlegate enigmele străvechi.

Eram tot mai conştient că într-o astfel de noapte se nasc lumi. Doream să fiu martor la acea minune şi dacă se putea, chiar să joc rolul protagonistului. Cuprins de remuşcări feroce începusem să vorbesc un limbaj mai vechi decât cel insinuat în cuvânt, ce mă ajuta să-mi decantez sentimentele. Măştile au căzut pe rând, iar dialogul rece, detaşat parcă nu existase nicicând între noi, atunci când şi-a făcut apariţia. Parfumul ei delicat şi prezenţa ei atât de palpabilă m-au învăluit şi m-au fermecat, aşa cum doar ielele au reuşit să sucească minţile feciorilor prin dansul şi apariţia lor. Nu găsesc nici un cuvânt destul de potrivit să descrie valul de emoţii ce m-a cuprins, iar peisajul din jur contribuia din plin la consolidarea convingerii că acele clipe numai moartea le poate arunca în uitare.

S-a apropiat, s-a lipit de mine şi m-a lăsat să-i aflu rotunjimile cu o certitudine delicioasă că toate căutările mele au luat sfârşit. Buzele s-au atins delicat la început printr-un joc inocent şi apoi din ce în ce mai pătimaş până am simţit gustul incandescent al iubirii şi mi-am mai potolit din acea sete arzătoare dăruindu-mi o savoare a prezentului pe care nu credeam că o voi cunoaşte. Totul între noi devenise transparent, luminos, nu mai existau măşti, nu ne mai ascundeam, eram noi înşine, eram autentici.

Ziua murea încet şi mă simţeam deposedat de tot ce ţine de material, eram mai uşor şi nu mă mai simţeam doar o victimă a împrejurărilor. Îmbrăţişaţi pe malul apei, aşteptam un răsărit în doi ce va fi începutul unui drum cu suişuri şi coborâşuri, plin de mistere şi iubire.

Dacă ar fi fost posibil, în clipa aceea aş fi tors ca o pisică…:)))

Lolita@2012

Articol inspirat de cele 12 cuvinte propuse de clubul psi cu care îmi place să mă joc, dar nu ajung în timp util să le înscriu în tabel…