Ilinca își rememora trecutul și își așeza degetele subțiri pe tâmplele străvezii. Era într-o stare melancolică, iar ploaia de afară avea darul de a zgândări cutele din suflet. Din noianul de amintiri frumoase pe care le avea, se filtrau și câteva regrete, tardive, dar așa de omenești. A crezut dintotdeauna, în naivitatea ei, că iubirea alungă teama, că ne face puternici și încrezători, că e răspunsul la multe dileme. Acum, nu știa ce să mai creadă. Poate era prea mult scufundată în marea regretelor, iar sufletul era un mic pescăruș cu aripile frânte. Cenușa regretelor încă mocnea în interiorul ei, iar gândurile de bine se zbăteau să iasă la lumină, în aglomerația modernă a celor care le știu pe toate. Sau au doar această iluzie, că le știu…

Cândva, a pornit la drum mânată de niște sentimente nobile, în prezent, simțirea era înjunghiată de criză, iar trecutul ștrangulat de dictatura dorințelor neîmplinite.

Și-a dorit atât de mult să atingă acea stare de fericire la care accede orice muritor și au fost momente când fața și fruntea ei, au fost mângâiate de o mână blândă. Chiar a crezut în conceptul de NOI. Regrete? Erau câteva. Poate presiunea pe acel suflet nevinovat, care ar fi trebuit să apropie mai mult, a fost prea mare și el a ales un loc mai ferit de griji. Poate dacă partenerul ei de viață ar fi căutat mai adânc în interiorul lui și mai puțin încrâncenat, cu mai multă sinceritate, ar fi găsit acel răspuns eliberator și ar fi înțeles că aveau atât de multe în comun. Și era tot mai sigură că toate ar fi putut fi numite mai simplu, dragoste adevărată. Puțini dintre noi realizează ce comori au alături și alungă prea ușor din viața lor, niște suflete ce ar fi putut realiza acel întreg la care visează și cei mai ambițioși căutători, filozofi și metafizicieni …

Au fost momente când corabia esenței sale, o simțea plină la refuz cu iubire, adevăr și frumusețe. Plutea așa lin și firesc, doar pentru că era alături persoana iubită. Câți dintre noi nu simt la fel? Și uneori avem nevoie de atât de puțin: o îmbrățișare, un cuvânt de bine, o sărutare pe frunte. Orice greutate pare mai ușor de trecut. Zilele par altfel, au altă culoare și viața zâmbește. A trăit cu iluzia că și el simte la fel. Că acea putere vine din viața trăită în doi.

Ilinca își face mustrări de conștiință și se gândește că dacă ar fi spus de mai multe ori ce a însemnat el pentru ea, ce intense și pure erau toate sentimentele ei, nu s-ar fi stins acel foc lăuntric. Sau poate că a spus și el nu a ascultat… Sunt momente când nu transmitem exact ce dorim, poate că mesajul nu mai putea fi decodificat. Poate dacă ar fi lăsat-o să alunge norii de pe fruntea lui, acum ar fi fost iarăși soare. Ochii ei l-au privit mereu cu iubire, chiar și atunci când el credea că se uită cu reproș.

Poate dacă s-ar fi aruncat atunci în mare, iar trupurile lor s-ar fi înlănțuit în dansul primordial al simțurilor, ar fi găsit drumul pierdut spre ceea ce simțeau cu adevărat. Poate ar fi uitat de toate încercările care i-au epuizat și ar fi acceptat să meargă umăr la umăr, mână în mână, în continuare…

Nu a vrut să sufoce frumusețea din sufletul lui, ci să o cultive, să o crească cu iubire, din iubire. A meritat toate acestea! Le-a oferit din tot sufletul, dar el nu le-a văzut ca pe un dar binemeritat… Acum își cere iertare dacă l-a rănit fără voie și dacă încă nu poate uita… Uitarea ar implica și anularea unei părți din ea, pentru că, a făcut ce a simțit. Cândva, poate vor înțelege amândoi rostul durerii!

Ce regretă? Că nu mai poate crede în acea iubire care i-a unit la început și nici în oameni nu mai crede…

Poate, când se vor dezmetici în ea toate acele sentimente uitate, înăbușite, din somnul adânc și bezmetic al tuturor simțurilor înfrânate, va redeveni EA ÎNSĂȘI. Sunt prea multe variabile în joc, deocamdată… Acum, se simte incompletă, pentru că a pierdut prea multe bucăți din suflet. Știe, e conștientă că trebuie să renască din propria cenușă, să găsească acea putere interioară care o anima cândva și să alunge durerea care o devorează… Se pare că fiecare om are un anumit număr de traume prin care poate trece prin viață și ea simte că nu mai are puterea necesară să o ia de la capăt, cum el o încurajează constant… Sufletul ei simte alte vibrații… Ce poate face? Să-l ignore?…

Ce vrea să mai spună? Că nu regretă nimic din ce a trăit împreună cu el și de fiecare dată ar alege să meargă la drum cu el, cel de la început, orice fel de drum sau potecă, ar căuta cu aceeași încăpățânare lanurile galbene de rapiță sau cele violet de lavandă și l-ar iubi…

– Îți mulțumesc! șoptește Ilinca ca pentru sine.