Simțea foarte bine în față și în nări aerul acela rece și puternic ozonat, iar vântul își făcea jocul prin părul ei. După câteva ore de urcuș pieptiș, printre bolovani de toate mărimile, mai ascuțiți sau mai rotunjiți pe alocuri, Maria ajunsese în vârful muntelui.

Avusese timp destul să se gândească la un citat citit de curând dintr-o carte și anume: “suntem ceea ce lăsăm în urma noastră, ceea ce lăsăm în fiecare suflet“. Nu-și explica de ce o impresionase așa mult acea zicere, dar e drept că de când se știe, emoționalul a jucat un rol important în viața ei. Zâmbea la gândul că nu e așa grav, sau ciudat pentru că partea emoțională excesivă e o caracteristică a tuturor femeilor. Pe ea o scotea în față însă, o percepție ieșită din comun. Chiar și cel mai mic gest, semn, sunet, cifră stârnea avalanșe de asocieri, iar cel care nu era pregătit să le audă îi arunca priviri trufașe. Nu-i spuneau în față că are probleme, dar expresia feței lor exprima grăitor acel mesaj.

–        Iar ai căzut în paharul cu melancolie? o întrebă companioana ei de drum, Ioana și o trezi din visare.

Zâmbi malițios și își îndreptă privirea în vale, prelungind tăcerea dintre ele. Pentru o clipă i se păru că e cea mai frumoasă priveliște. Dar așa simțea de fiecare dată când escalada un munte și ajungea în vârf. Era premiul cel mare pentru efortul depus. Nu mai insista pe limpezirea ce se producea în gânduri și sentimentul pe care îl simțea de fiecare dată, acolo sus, acela că suntem atât de mici și vulnerabili, iar natura cu freamătul vieții la tot pasul este așa măreață. Albul imaculat aluneca la vale printr-o pătură afânată și strălucitoare care părea ireală.

–        Uite și tu cât de inconștienți sunt oamenii aceia! Coboară cu schiurile cu o viteză amețitoare, făcând zig-zaguri periculoase! reuși să spună într-un târziu Maria, după ce contemplă peisajul de poveste, câteva minute bune, exclamând la intervale scurte, un wow de control.

–        Stai liniștită, că același lucru îl spun și cei de pe schiuri despre noi! Că suntem inconștiente! Puteam foarte bine să ne urcăm în teleferic, nu să ne aventurăm prin zăpada asta până la genunchi și pe pârtia schiorilor, mai ales! completă Ioana îndesându-și căciula pe ochi.

–        Ai dreptate! Nu a lipsit mult să fim luate pe sus de vreo doi dintre ei, cu toate că mergem mai mult prin pădure! Dar, a meritat efortul! Uite și tu ce frumos se vede toată stațiunea de aici!

–        Hai să ne odihnim puțin, să mâncăm puțină ciocolată și să coborâm cât mai este lumină! Nu vreau să ne întâlnim și cu niscaiva lighioane sălbatice, de pe aici! Nu vreau să risc!

–        Sunt de acord cu tine! Vom face cale întoarsă pe lumină! Acesta e un mare inconvenient, iarna! Se întunecă prea devreme! E clar că nu am venit să ne lăsăm oasele pe aici! Asta e expresia preferată a tatei, apropo!

–        În sfârșit ești și tu de acord cu mine! Nu-mi vine să cred!

–        Păi, alegerea a fost de comun acord, a amândurora: să urcăm și să coborâm muntele pe lumină! Nu vreau să mă dezic!

Coborârea a început lent și articulațiile erau solicitate la maximum. Pe drumul prin pădure, era o liniște celestă, iar neaua virgină le dădea senzația că urmele lor de bocanci profanează acel colt de rai. Brazii stăteau semeți și drepți ca niște soldați, în timp ce crengile lor scârțâiau sub greutatea zăpezii ce le anima și le îndemna să mărească pasul. Mirosul puternic de rășină și conurile cilindrice ce păreau ornamente de Crăciun printre frunzele aciculare, îndemnau și mai mult la visare. Vântul se juca în continuare nestingherit, iar goana lui nebună făcea brazii să geamă sub greutatea omătului.

Maria se cufundă din nou în gânduri, în timp ce punea câte un picior în fața celuilalt, după ce testa cu vârful bocancului viabilitatea terenului. Efort inutil câteodată, pentru că sub stratul generos de zăpadă, se ascundeau mici capcane, menite să o redreseze, să o aducă cu picioarele pe pământ. Ușor, ușor se vedeau crâmpeie de lumină, semn că mai aveau puțin până în vale. Suntem ceea ce lăsăm în fiecare suflet! Nimic mai adevărat! Și cu toate acestea, erau momente în care se întreba: oare am reușit să las ceva bun în fiecare suflet cu care mi-am intersectat destinul? Trecerea mea pe acolo a însemnat ceva sau a fost în van? Aceasta este dilema fiecărui muritor de rând, dar nu toți au tăria de a recunoaște măcar, nu de a materializa prin viu grai aceste întrebări. Măcar încercase! Speranța că a sădit o sămânță roditoare în sufletul fiecărui om întâlnit, o încălzea și o ajuta să-și continue drumul, să meargă pe calea ei. Niște crâmpeie de strălucire din sufletul ei a lăsat gaj peste tot, iar cei care au fost suficient de conștienți de darurile ei, au mulțumit și au folosit acele bucăți de lumină. Ce liniștitor e gândul că poți dăinui prin trăirea celorlalți, prin ceea ce dăruiești cu drag, din suflet!

-Ioana, tu crezi că am lăsat ceva în urma mea?

– La ce te referi? Crezi că ai pierdut ceva, acolo, în vârf de munte?

Maria izbucni într-un râs isteric când realiză că prietena ei luase cuvintele ad literam. Mereu uita că nu-i poate auzi nimeni gândurile.

–        Se poate spune și așa! Am lăsat acolo tot greul ce-mi apăsa sufletul și acum pot respira în voie! Mă simt ușoară ca un fulg!