Iubire fără condiţii

Iubirea a fost şi este o temă inepuizabilă. Oricât am încerca să o clasificăm şi să o disecăm vom eşua în a face încadrarea potrivită şi vom isca valuri de reproşuri din partea altor semeni. Ca să vorbim despre ea trebuie să renunţăm în primul rând la autocenzură, să fim liberi de reproşuri, resentimente şi nemulţumiri, să fim noi înşine.Toate inechităţile pe care le observăm în jurul nostru pornesc de la lipsa de iubire şi omenie. Sunt create de oameni pentru a face rău altor oameni, de fapt sunt un neadevăr dureros pentru că din el se nasc suferinţa, disperarea, şi decăderea. S-a vorbit mult pe tema aceasta pe unele bloguri Pheideas, Rontziki mai mult despre iubirea dezvoltată în dragoste. Eu voi încerca să abordez tema din altă perspectivă anume iubirea de semeni, iubirea de ţară, iubirea părintească într-un cuvânt mă voi orienta spre alte nuanţe ale aceluiaşi sentiment nobil.
Aş începe prin a sublinia că trebuie învăţăm să fim responsabili pentru modul în care gândim şi acţionăm. Iubirea de aproape poate fi găsită doar asumându-ne responsabilitatea pentru noi înşine. Ceilalţi pot fi influenţati fără a rosti un cuvânt. În afară de puterea exemplului cred şi în ecoul pe care îl stârneşte un suflet în alt suflet. Se spune că învăţăm din greşeli, că ele ne călesc pentru a trece la următoarea experienţă de viaţă. V. Hugo spunea în Mizerabilii că greşeala e de fapt îndrăgostită. 🙂
Atunci vine întrebarea de unde găsim dorinţa de a judeca pe alţii dacă pornim de la premisa că nimeni nu e perfect? Care dintre noi va arunca primul piatra? Dacă renunţăm la a critica şi a judeca pe alţii, poate sufletul nostru ar fi inundat numai de iubire. De fapt, sunt convinsă că aşa este! Iubirea de Dumnezeu este necondiţionată! Dumnezeu este lângă noi pe tot parcursul vieţii noastre, prezenţa Lui este statornică şi noi trebuie doar să o recunoaştem şi să-L primim în sufletul nostru.
Primul pas ar fi să eliminăm toate gândurile negative, să ne antrenăm mintea. Sunt de reţinut doar gândurile, ideile ce duc la adevăr, ce vizează iubirea de semeni. Suntem tentaţi de câte ori avem probleme să găsim un vinovat. De exemplu, părinţii pot fi învinuiţi de problemele copiilor. Din prea multă iubire se ajunge la compromisuri şi la schimburi de servicii mai mult sau mai puţin delicate. Problemele, dilemele, suferinţele însă şi tot ce asamblează această viaţă în tiparul ei trebuie să ni le asumăm, trebuie să devenim conştienţi de propria vinovăţie şi să căutăm rezolvarea. Prin iubire se pot rezolva multe dileme, dar nu întotdeauna iubirea este o soluţie. Atunci când se caută iubirea pe care părinţii nu o pot oferi, la cineva special, nu este o rezolvare. Partenerul sau partenera nu se pot transpune în părintele cu care ai multe de vindecat, iar dacă o fac în cele din urmă cei în cauză ajung să se întâlnească tot cu propriile răni. Vindecarea presupune timp, răbdare şi multă, multă iubire. Este foarte adevarat ca in urma unor experiente de viata pozitive sau negative suntem tentati sa punem etichete, sa criticam, sa dam sfaturi sau sa privim detasati. Iubirea, sunt de acord ca nu trebuie sa constranga pe celalalt, sa-l sufoce, ci este o relatie benevola, profunda si de respect reciproc. Foarte adevarat este si ca acest edificiu se construieste in timp si printr-un efort reciproc. Iubirea parinteasca este astazi mai mult ca oricand rau inteleasa de multi parinti si copii. Unii parinti coplesiti de grijile cotidiene, sufocati de termene limita si ore suplimentare, incearca sa suplineasca lipsa de timp prin oferirea de bani copiilor proprii pentru indeplinirea unor capricii si ce este mai grav pentru a acoperi lipsa de afectiune. Ce nu inteleg ei este ca afectiunea nu se poate cumpara. Uneori o discutie sincera si sanatoasa poate rezolva o dilema sau un conflict. Copiii au nevoie de tandrete, de ocrotire, de comunicare deschisa, au nevoie ca parintii sa fie acolo langa ei la toate evenimentele importante din viata lor, nu doar la telefon sau prin ratia zilnica de bani. Astfel, unii copii apeleaza la gesturi extreme doar pentru a atrage atentia, pentru a trage un semnal de alarma, iar parintele este dezorientat pentru ca se jura ca i-a indeplinit toate dorintele. Monstrii de care auzim sporadic la stiri sau despre care citim au ajuns asa din cauza ca au fost lipsiti de afectiune, de iubire, au trait in violenta si acest fapt a devenit normalitate. Ajunsi la maturitate inteleg sa perpetueze aceleasi repere, tipare eronate dupa care s-au ghidat si astfel, auzim de pruncucidere, de mame care isi abandoneaza copiii, de tati care isi violeaza cu bestialitate fiicele si le priveaza de libertate dintr-un egoism exacerbat si din cauza mintii bolnave. Din acest lanţ al slăbiciunilor iau nastere alti copii condamnati de la nastere sa plateasca pacatele monstruoase ale parintilor. Am întâlnit oameni derutaţi din cauză nu au înţeles esenţa problemei: inutil dacă toţi din jur le oferă iubire necondiţionată dacă ei nu-şi rezolvă problemele cu proprii demoni. Unii ar putea spune că iubirea necondiţionată într-o lume a condiţiilor este din start sortită eşecului. Dacă oamenii, semenii nu îţi pot oferi iubirea decât condiţionaţi de tipare bazate pe ruşine sau vină, ei nu îţi pot dărui iubirea pe care ştii că o meriţi şi nici tu nu le-o poţi reîntoarce.
Iubirea este necesară. Dacă toţi am deveni responsabili, conştienţi de acest lucru viaţa noastră ar curge într-o normaliate frumoasă şi ne-am înscrie în clubul celor care au descoperit esenţa vieţii. Trebuie să avem putere să ne scoatem din minte toate aspectele neplăcute şi astfel vom deveni persoane mai puţin stresate şi mult mai iubitoare. Dacă nu reuşim să ieşim din cercul vicios atac-apărare, vină-învinuire ne vom transforma în proprii noştri duşmani. Uneori avem tendinţa să reflectăm asupra celorlaţi din jur propriile experienţe ca într-o oglindă, dar nu întotdeauna această practică ne conduce spre iubire şi spre nucleu, deoarece riscăm să avem proiectată lecţia ca fiind a altuia, nu a noastră. Se vorbeşte mult de acea echilibrare a forţelor, de balansarea lui Ying şi Yang, de câştigul binelui împotriva răului. Uneori realitatea ne oferă o contrabalansare a ideii că cine face bine este răsplătit şi cine face rău este pedepsit. Iubirea este liantul care leagă toate aceste idei ce pot părea fără noimă , fără ea nu se poate realiza nimic.
Uneori ilogică şi distantă, alteori pasionantă şi provocatoare iubirea leagă şi dezleagă inimi, suflete, destine. Suntem prizonierii ei benevoli pentru că gustul ei plin de arome şi senzaţiile ce i se asociază creează acele explozii instantanee ale plăcerii care nu e doar fizică, ci şi mentală, psihică. Bineînţeles că am ajuns să vorbesc tot de iubirea transformată în dragoste. 🙂
Despre iubirea de ţară fiecare ar avea ceva de spus. Cert este că trăim vremuri în care este riscant sau mai bine zis dezolant să afirmi că eşti patriot. În afara faptului că vei fi privit suspect, toţi te vor întreba de ce să iubeşti o ţară care nu te iubeşte, care nu te vrea, care îţi taie aripile şi care te dezamăgeşte? Cred totuşi în viitorul acestei ţări şi îmi iubesc ţara în primul rând pentru că am ales să rămân aici să lupt pentru a construi un edificiu ce am speranţa că va fi solid pentru generaţiile viitoare. Ar fi fost poate mai uşor să aleg altă ţară, dar aici mă simt acasă, aici vântul adie cunoscut şi-mi şopteşte la ureche, aici aerul e mai rarefiat pentru că e ţara unde m-am născut. Mai am credinţa că a face ceva bun, fiecare acolo unde destinul l-a ancorat înseamnă a profesa iubirea şi a ne demonstra puterea de a depăşi suferinţa. Pentru că este un adevăr general valabil că din suferinţă, sacrificiu se naşte ceva frumos. E tributul pe care viaţa ni-l cere uneori zilnic, dar să nu uităm că iubirea este singura reacţie ce demontează frica care uneori se pune stavilă în faţa încercărilor. Într-un cuvânt ar trebui să învăţăm să iubim orice persoană sau situaţie care ne evocă frica şi aceasta va dispărea. E o terapie probată de mine şi pot spune că dă rezultate bune. Uneori ne încearcă frica doar pentru că în subconştient avem convingere că nu merităm să fim iubiţi şi nici nu suntem capabili să iubim pe altcineva. E vorba de frica de neprevăzut, faţă de compromisuri, faţă de foc sau apă, faţă de răsplată sau faţă de noi înşine! Astfel, ori de cîte ori simţim că cineva ne contestă valoarea, vom fi gata să apăsăm pe trăgaci.
Ce înseamnă de fapt sintagma şi porunca ” iubeşte-l pe aproapele tău ca pe tine însuţi? ” Dacă nu ne putem iubi pe noi înşine, învinuindu-ne constant şi trăind sub imperiul fricii nu vom reuşi să-i iubim pe ceilalţi. A învăţa să te iubeşti pe tine însuţi şi a învăţa să-ţi iubeşti aproapele merg mână în mână, sunt ca două verigi ale aceluiaşi lanţ numit trăire.
Mai sunt multe de spus, poate cu altă ocazie. 🙂
În final voi scrie câteva citate dragi mie despre tema aleasă.

” Chiar dacă lucrurile ar fi doar aparenţe sau nu, atunci înseamnă că şi eu sunt tot o aparenţă, deci, ele sunt în permanenţă la fel ca mine. De aceea le pot iubi. …dragostea,…, mi se pare a fi lucrul cel mai important dintre toate. A înţelege lumea, a o explica, a o dispreţui – aceasta este, poate treaba marilor gânditori. Pe mine mă interesează însă doar putinţa mea de a iubi lumea iar nu de a o dispreţui sau de a o urî, urându-mă şi pe mine însumi, putinţa de a privi şi de a mă privi pe mine însumi şi pe toate fiinţele cu dragoste şi cu admiraţie si cu profund respect. „
( Siddhartha, Herman Hesse)

” Bărbat ori femeie, fiecare ins e o curgere, o viaţă curgătoare. Şi nu putem curge unul fără celălalt, aşa cum nu poate curge un râu fără maluri. „

( Curcubeul, D.H.Lawrence)
” Dar pe pământ e mult mai fericit
Un trandafir ce-şi dăruie mireasma,
Decât cel ce-n sihastră bucurie
Trăieşte, creşte şi-apoi se usucă,
Vegheat de feciorelnicii săi spini. „
” Iubirea e-mpletită cu durerea,
Cum e şi cu suspinul şi cu visul,
Cu lacrima, cu gândul, cu dorinţa.”

” Iubirea schimbă-n limpezi frumuseţi
Tot ce-i mărunt şi fără nici un preţ.”

( Visul unei nopţi de vară, W. Shakespeare)

S-ar putea să-ţi placă şi :

Lasă un răspuns