Îndoiala metodică

Aşa cum am promis mai de mult voi încerca să surprind cîteva idei ale lui Descartes, filosof raţionalist şi matematician, inovator de mare originalitate, gânditor independent, considerat chiar întemeietorul filosofiei moderne pentru că marchează marea trecere de la scolastica şi filosofia aristotelică înspre raţionalism şi metoda ştiinţifică. Rene Descartes a apreciat noile metode şi descoperiri şi a recunoscut că pun sub semnul întrebării ideile şi concepţiile aristotelice consacrate.
Cogito-ul său cartezian este:”Mă îndoiesc, deci cuget; cuget deci exist”care tinde să devină dovada propriei sale existenţe ca fiinţă cugetătoare şi punctul de plecare în căutarea certitudinii.
În „Discurs asupra metodei” se observă un scepticism total şi se ajunge la o serie de afirmaţii pe care le consideră mai presus de orice îndoială; din cogito-ul său se observă dualismul cartezian prin care aduce argumente privind existenţa celor două substanţe: una trupească şi una spirituală.( materie-suflet)
Primul pas al metodei lui Descartes era să vadă dacă se poate îndoi de toate: de memorie, de dovezile aduse de simţuri, de existenţa lumii înconjurătoare, de existenţa propriului trup, dar îi este peste putinţă să se îndoiască de un lucru: că el gândeşte. În concepţia sa, îndoiala reprezintă o formă de gândire, pur şi simplu luând în discuţie propoziţia gândesc sau cred, el stabileşte adevărul şi deci nu se poate îndoi că există ca lucru gânditor.
De fapt, această siguranţă îi oferă lui Descartes teoria de care are nevoie pentru a construi edificiul cunoşterii. La temelia cunoşterii a pus metoda îndoielii care se exercită prin ceea ce numeşte lumina raţiunii.
Prin substanţă el înţelege orice lucru care are o existenţă independentă. Fiecare substanţă are o proprietate esenţială, conştiinţa aparţinând substanţei spirituale. Proporţiile, lungimea, lăţimea şi adâncimea reprezintă proprietatea esenţială a substanţei materiale sau corporale. Faptul că Descartes ţi-a dat seama că nu se poate îndoi de faptul că există ca substanţă gânditoare, chiar dacă se poate îndoi că are un corp îl convinge că sufletul poate exista independent de materie.Când spre marea sa satisfacţie descoperă că trupul şi materia există, i se pune în faţă problema de a demonstra cum reacţionează cele două substanţe pentru a forma uniunea pe care o numim persoană.
Metoda îndoielii este exemplificată în cele şase meditaţii. Din cogito a dezvoltat argumente pentru existenţa a două substanţe create distinct: necorporală şi corporală. Astfel, Descartes a oferit filosofiei o concepţie dualistă.
În prima sa meditaţie, foloseşte termeni ca „cugetător”, „gânditor” pentru a acoperi toate activităţile mintale conştiente. Concluzia ar fi că, îndoiala este o formă de gândire. Prin ceea ce numeşte lumina raţiunii, Descartes merge mai departe în a oferi argumente pentru existenţa lui Dumnezeu. Ideile care se pot extrage ar fi: omul, în concepţia lui Descartes este o fiinţă cugetătoare, el este alcătuit din TRUP şi SUFLET care sunt văzute ca substanţe diferite, străine una de alta, fără să depindă una de alta. Conştiinţa este proprietatea esenţială a substanţei spirituale, iar lungimea, lăţimea, adâncimea sunt proprietăţi esenţiale ale substanţei corporale sau materiale. Prin corpul său, omul este integrat naturii materiale, iar prin suflet aparţine substanţei spirituale, dar sufletul încetează de a mai fi principiul vieţii şi cel care mişcă trupul. Acesta nu moare pentru că îl părăseşte trupul, ci sufletul îl părăseşte pentru că, corpul se opreşte ca un ceasornic din mersul său de mecanism.
În meditaţia a VI-a, Descartes ruinează concepţia medievală despre suflet ca principiu al vieţii făcând apel la natură. Legătura suflet-corp este un fapt primar. Din cele trei noţiuni, corp, suflet şi uniunea lor, sufletul este cunoscut prin intelectul pur, corpul poate fi cunoscut în acest fel, dar şi mai bine când intelectul este ajutat de imaginaţie, iar în problema care priveşte uniunea lor, ele nu sunt cunoscute decât obscur prin intelectul singur şi nici prin intelectul ajutat de imaginaţie, dar ele sunt cunoscute prin simţuri. Pe baza metodei, el afirmă că Dumnezeu este fiinţa perfectă care cuprinde ansamblul de calităţi esenţiale numite perfecţiuni. Fiind o fiinţă imperfectă, omul aspiră să atingă desăvârşirea. Deşi potrivit metodei sale este obligat să se îndoiască de toate, Descartes afirmă că dincolo de orice îndoială, a cunoşte este perfecţiunea de care nimeni nu trebuie să se îndoiască. De unde provine această cunoaştere? Descartes afirmă că perfecţiunea provine de la o natură care trebuie să posede atributul desăvârşirii şi aceasta nu este decât Dumnezeu. În legătură cu acele idei pe care le avem cu alte lucruri din afara noastră: cerul, Pământul, căldura, ele ar proveni din ceea ce este perfecţiune sau imperfecţiune în natura umană. Mintea noastră nu poate concepe ca ideea despre un lucru desăvârşit să rezulte şi să depindă de ceva mai puţin desăvârşit. Această idee nu o putem avea de la noi înşine, ci este însădită în noi de o altă natură mai desăvârşită decât a noastră şi care cuprinde toate perfecţiunile despre care putem avea o idee oarecare. Acesta este Dumnezeu în concepţia lui Descartes. Pentru a cunoaşte natura lui Dumnezeu atât cât poate să cunoască omul nu avem decât să examinăm dacă Dumnezeu are capacitatea de a poseda perfecţiunea. Concluzia la care ajunge Descartes e că fiinţa divină cuprinde în ea însăşi ideea absolută de perfecţiune.
Biserica a condamnat filosofia lui Descartes, n-a primit schimbarea mediaţiunii între ştiinţă şi religie oferită de el, rămânând credincioasă în continuare, lui Aristotel. Biserica nu putea accepta şi nu se împăca cu ideea unei divinităşi care, după ce a făcut lumea, s-a retras şi nu a mai intervenit în nici un fel în lume, ca şi cum nu ar exista. Descartes n-a mers prea departe cu aplicarea metodei cale, dar meritul lui este că a arătat cu mâna direcţia pe care trebuie să o urmeze omul de ştiinţă şi care este rolul filosofului.
Studiul geometriei i-a demonstrat teza potrivit căreia aşa cum există ideea de fiinţă perfectă tot aşa există şi ideile despre triunghi şi sferă.
Concluzii finale: din „Discurs asupra metodei” reiese că nu există decât o singură ieşire -pentru a găsi ceva absolut cert- să se continue provocarea generală adresată ştiinţelor şi cunoaşterii în genere, să continue critica, îndoiala, negarea până la absurd. Metodă vine din gr. methodos din care se desprind cuvintele odos= cale, drum şi metha= către, spre. (cale de urmat, drum spre a ne conduce bine raţiunea şi a căuta adevărul în ştiinţe).
Îndoiala nu este o simplă stare psihologică, deci o stare de nehotărâre, de ezitare, îndoiala are în primul rând un înţeles logic a te îndoi = a nega.
„Adevărul constă în fiinţă şi falsitatea în nefiinţă numai.”
Cogito ergo sum este ideea spontaneităţii spiritului prin care se oferă omului posibilitatea de a descoperi prin experiment şi gândire, legile naturii.
a) a te îndoi înseamnă şi a cugeta
b) a cugeta înseamnă a fi o fiinţă cugetătoare
c) a exista îndoiala implică a exista fiinţa cugetătoare
În concluzie, îndoiala fiind cugetare, iar cugetarea fiind definitorie pentru eu apare clar că trebuie să admitem, conform lui Descartes : cogito ergo sum!

Niciodata toamna

Niciodata Toamna
Asculta mai multe audio Muzica

Tudor Gheorghe -Valtul rozelor
Asculta mai multe audio Muzica

Tudor Gheorghe – In fiecare zi
Asculta mai multe audio Muzica

Tudor Gheorghe – In limba ta (Grigore Vieru)
Asculta mai multe audio Muzica Niciodată toamna nu voi plânge după florile care se ofilesc, niciodată toamna nu voi fi întristată pentru că păsările pleacă, niciodată toamna nu voi fi preocupată de vanitatea şi egoismul oamenilor pentru că melancolia şi dorul de regăsire mă vor ocroti şi mă vor călăuzi în lumea celor care nu spun răutăţi gratuite. Niciodată toamna nu voi regreta frunzele verzi, pentru că mirosul acrişor de gutui, faţa roşie a merelor rubiconde şi moliciunea prunelor coapte îmi vor potoli gustul pentru viaţă. Îmi place toamna aşa cum îmi plac şi celelalte anotimpuri şi mă simt bine când alerg prin pădure pentru a respira aerul plin de arome şi a asculta liniştea desăvârşită.

Nonconformism versus conformism

Dacă ar fi să pornesc de la definiţia nonconformismului, atitudine şi comportament de opunere sau de negare din partea unor indivizi sau grupuri a opiniilor, normelor sau valorilor dominante în grupurile sau societăţile de aparteneţă s-ar putea extrage concluzia că dacă încercăm prea mult să fim neconvenţionali sau nonconformişti putem fi acuzaţi de inconsecvenţă în ce privesc convenţiile zilnice pe care le întâlnim şi avem nevoie să le îndeplinim fie că vrem sau nu. Suntem la un moment dat constrânşi de aceste convenţii, sau dogme, ce pot fi simplificate uneori doar la rutină şi cred că singurul nonconformism, văzut de unii drept avangardă porneşte din spiritul fiecăruia. Nimeni nu ne poate îngrădi mintea şi e singurul „tărâm” unde putem fi liberi să naştem opinii şi scântei din care se poate construi convenţionalul de mâine. Suntem prizonierii propriei minţi, nu ai sorţii şi de aici porneşte înfrânarea uneori bruscă a unor idei avangardiste. Instituţionalizarea duce la conformism, obiceiurile şi uzanţele la fel.
Într-un fel am fost o rebelă de când mă ştiu, deşi cei care mă cunosc ar spune contrariul. M-aş apăra spunând că scrisul mă defineşte cel mai bine. Nu am ţinut niciodată să fac ceva doar pentru a fi la modă, idealul meu nu este acela de a poseda material cât mai multe obiecte, ci întotdeauna m-a interesat să stau în preajma oamenilor de calitate, autentici şi inovatori. Am admirat întotdeauna persoanele nonconformiste care nu au fost interesate de” gura lumii”, de faptul că şochează sau te lasă fără replică şi care au realizat lucruri măreţe şi datorită acestui curaj de a-şi asuma perenitatea.( de ex. Galileo Galilei, Leonardo DaVinci, Edison, Einstein etc.). Se poate spune că opoziţia dintre conformism şi nonconformism e efectul generat de unii oameni de a aparţine unei elite, de a ieşi din anonimat, de a se diferenţia de restul, plebea şi ca şi moda, trendul trece şi iscă altul, deşi e posibil ca revenirea în topuri să nu mai cuprindă nimic inovator, ci să reitereze aceleaşi idei vechi şi sănătoase inventate de alţii.” Şi totuşi, orele de singurătate, clipele de nefericire, crizele din viaţă, visele şi reveriile, depresia, situaţiile limită, obsesiile, muzica, îndrăgostirea – toate ne spun altceva. Tot ce te scoate din rutina vieţii tale „reale” îţi arată că, trăind fără reflecţie despre tine însuţi, te duci de fapt în jos pe un topogan de senzaţii, satisfacţii, imagini, bârfe, obiecte, minciună şi strălucire, tot mai departe de nucleul viu al fiinţei tale. Eşti un simplu consumator care se consumă în primul rând pe el însuşi.” (De ce iubim femeile, Mircea Cărtărescu)
Sinceră să fiu, mi-ar fi plăcut să trăiesc atunci când cafeneaua literară era la apogeu, poate pe vremea simboliştilor care au fost nişte inovatori veridici. Să ascult glumele estete şi să respir aerul laconic şi plin de miez. Kubler, Terasa Oteteleşanu, Capşa, Cafe de Paix, spaţii cotidiene de comunicare cu publicul. Într-un fel aşa văd eu blogul. Ca o cafenea literară, ca un colocviu polemic dar constructiv, asta ca să răspund la o întrebare mai veche , de ce am ales blogosfera. Poate am ales acest spaţui virtual şi pentru că lângă mine nu mai întâlnesc oameni care să se întrebe ce rost au pe lume sau cine sunt ei de fapt. Trist,dar adevărat. Aş înclina să cred că această stare porneşte de la obişnuinţa de a trăi într-un fel de blazare, într-o lume consumistă şi cu tendinţe acute de globalizare, unde sensul fericirii se reduce la mediocru, utilitar, lipsit de orice aspiraţie ce trece de un materialism standardizat: casă, maşină, loc de muncă cât mai bănos, titluri onorifice cât mai pompose care să gâdile orgoliul propriu,o familie asigurată financiar, o vacanţă în Hawaii sau măcar la Sinaia,o muncă nu prea creativă, obiecte recomandate la TV sau pe internet cu care se umple tot timpul liber. Cum am insistat în alte postări ale mele, s-a uitat că miracolul vieţii stă în simplitate, firesc, iar darul cu care am fost copleşiţi – de a fi vii, de a exista în minunea lumii- ar trebui să ne stimuleze să fim cât mai conştienţi de noi. Avem nevoie de o fericire imediată, dar şi de cea spirituală, cele două completându-se la un moment dat, cu condiţia să ne dorim acest lucru. Pentru unii idealul ar putea fi o viaţă împlinită şi decentă material, străbătută de elucubraţii fanteziste, nebuneşti chiar, dar necesare pentru ca spiritul să se simtă liber. Am citit despre oameni care, închişi fiind între patru pereţi, din diverse motive absurde şi nedrepte sau din cauza divergenţelor de opinii şi care au îndrăznit să arate lumii că pot fi liberi chiar dacă peste tot în jur erau ziduri, constrângeri, dogme, sofisme şi teorii răsuflate. Unii au plătit crunt pentru asta, dar ei sunt adevăraţii martiri pentru că au reuşit să învingă unul din duşmanii de temut ai omului, singurătatea şi să se ridice deasupra vulgarităţii, grotescului, efemerului. Mi se pare noncorformismul cel mai autentic, de la care pornesc toate acele idei formidabile şi care ne îndeamnă să ne dorim să ieşim din tiparul obişnuit, să fim unici. Edison se temea de întuneric şi a descoperit becul pornind de la un nasture ce-i atârna la haină. 99 % din încercări au eşuat, dar a găsit-o pe cea bună. Dacă se complăcea în convenţional, acel nasture atârnând nu i-ar fi sugerat nimic. Revin la ideea că totul depinde de cât de open minded vrem să fim.
În postarea care mi-a stârnit fluxul de idei (pheideas), se făcea o clasificare a nonconformismului: vestimentar, fantezii sexuale, artă, advertising.
Despre vestimentaţie aş putea să spun doar că ţine de personalitea şi dispoziţia fiecăruia. Unii se distrează încercând să şocheze şi nu doar la vârsta adolescenţei care se presupune că este o perioadă a tatonărilor pe toate planurile, ci şi după. Personal nu am nimic cu cei care practică acest gen de, să-i zicem exhibiţionism deşi e cam tare termenul – pentru că nu fac nudism sau altceva mai extravagant chiar dacă unii apelează la piercing şi tatuaje în zone foarte sensibile şi inedite – ci, aş spune că îmi place să-i observ şi ajung să-i admir după ce îi cunosc mai bine.( dacă nu îi cunosc aş fi influenţată de prima impresie care nu e mereu cea definitorie pentru o persoană ). De ex. Minulescu, inclus printe simbolişti a venit cu un aer de nonconformism nu doar în scrierile sale, ci şi în vestimentaţie. Era socotit ostentativ, excentric prin eşarfele lui colorate pe care şi le arbora la gât ca pe un premiu şi pe care şi le flutura nonşalant când conversa, prin ochelarii cu rame groase, pantofii de piele aduşi din Germania, pălăria originală cu boruri largi şi parfumurile fine cu care învăluia atmosfera fecundă a cafenelei literare.
Despre fantezii aş putea spune că fac parte din vis, care la rândul lui e inclus în faza somnului adânc şi care ţine ca şi durată relativ puţin, deşi nouă ni se pare că visăm toată noaptea. Spre dimineaţă avem visele acelea fanteziste, croite parcă după scenarii pline de neobişnuit. Sâmburele de neobişnuit stă ascuns de fapt în carnea obişnuitului. De cele mai multe ori din „ordinar” răsare o sămânţă de extraordinar care dă rod cu ajutorul imaginaţiei, creativităţii, originalităţii.( într-un fel toate fiind sinonime) Tot Cărtărescu în cartea menţionată mai sus spune prin personajul său că sexul însoţit de intimitate este mai bun decît cel fără intimitate. Un joc în care corpurile nu se cunosc este ratat de la început. „Sexul implică o profundă îngustare a conştiinţei, o coborâre adânc sub convenţiile sociale şi etice, o eliberare de tabu-uri, de dezgust, o căutare a plăcerii… Dragostea, cu puternica ei componentă culturală, tinde şi ea să fie înlăturată în cele mai intense momente ale actului sexual, ca parte a carapacei cerebrale ce ne acoperă nuditatea. În multe cupluri fantezia depersonalizării partenerilor, a uitării legăturii dintre ei, intensifică plăcerea erotică. Cu toate acestea, ceva din această legătură psihică dintr-un cuplu adevărat, numită dragoste, ceva esenţial şi despre care se vorbeşte prea puţin, supravieţuieşte şi celei mai devastatoare dezgoliri simbolice…. intimitatea rămâne şi dă actului acestuia violent şi animalic ceva copilăros, înduioşător, ceva pe care ţi-l aminteşti, după ce ai uitat plăcerea, ca pe adevărata bucurie a acelor ore.” Despre fantezii se spunea că nu fac doi bani dacă sunt concretizate, pentru că îşi pierd idealitatea şi devin dezamăgitoare prin amănuntele concrete, lor le stă bine acolo în vise.
Referitor la advertising, copilul rebel de la TV, aş spune că stimulează imaginaţia, dar uneori din prea mult avânt se exagerează şi se cade în grotesc, ridicol( reclamele la pufuleţi de ex. sau multe altele) .Tendinţa de a şoca e evidentă, dar ar fi mai oportun să se insiste asupra mesajului. Unele reclame sunt foarte bine realizate şi ca imagine şi ca mesaj, chiar îmi plac, deşi nu sunt adepta cumpărăturilor sub impulsul recomandării altora.
Vizionarii au fost mereu criticaţi la început cel puţin, ideile lor au fost privite cu reticenţă şi neîncredere. Aşa s-a întâmplat şi când femeile au început să poarte pantaloni, şi atunci când s-a lansat moda hippie, şi în cazul nudiştilor, când s-a lansat feminismul sau a apărut misoginismul, când s-a inventat bicicleta sau automobilul, când au apărut diverse curente literare sau ştiinţifice, când…
Totuşi, multe din ideile revoluţionare de atunci au devenit convenţie ulterior. E vorba de mersul înainte al societăţii, e vorba de evoluţie pe toate planurile aş zice. Se mai pot spune multe, declar subiectul deschis…