Gânduri răzleţe

Orice sfarsit este un nou inceput! Orice punct atrage dupa el milioane de alte cuvinte ce nu au fost rostite si care pot construi un nou inceput, timid dar robust in acelasi timp. Evidenta lucrurilor degradante a inceput sa doara, iar aleanul din ranile produse il putem vindeca doar noi, daca ne amintim sa ascultam cresterea ierbii si sa ocrotim puritatea neintinata a pamantului. Trebuie sa ne asumam cladirea viitorului macar pentru cei care inca nu au puterea sa o faca: copiii si sa le oferim gustul ambroziei cunoasterii in forma cea mai pura.
Suntem iremediabil atrasi de contradictii, viata insasi fiind o contradictie. Echilibrul diafan dintre real si ireal ne guverneaza existenta! Orice poate fi desertaciune in functie de perceptia diversa pe care o avem asupra lumii…
Ne lepadam de noi insine pentru ca uitam de sinceritatea trairii si acest aspect este de cele mai multe ori dureros! Alergam dupa himere si iluzii dulci la fel cum o facea in sminteala lui Don Quijote alergand dupa Dulcineea. Suntem bolnavi de abulie si trebuie sa ne trezim!
” Dar victimele cui suntem? Ce anume ne tortureaza pe toti, tineri si batrani, stiutori si nevinovati? Parerea mea este ca acum cand suntem impinsi sa ne dam la fund, vom descoperi tocmai acest lucru. Despuiati si saraci, ne vom putea dedica marii probleme, neimpiedicati de nimic.” Henry Miller
Uneori ne gasim locul sau cel putin asa credem, apoi ni-l pierdem din prea multa luciditate, din incordare acerba si fluctuanta in acelasi timp. Multi simtim ca Pamantul este casa noastra, altii alergam de-a lungul lui cautandu-ne drumul. Certitudinea ca ne-am gasit locul va fi mereu umbrita de o indoiala fatisa. Suntem datori sa ne raspundem sincer la toate intrebarile vietii fara sa avem pretentia ca vom epuiza arsenalul.Tacerea spune in unele cazuri mai mult decat o suta de cuvinte! Dacă am acorda mai mult timp pentru a ne cunoaşte, pentru a ne perfecţiona, pentru a dărui cred că şi soluţiile ar fi mai la îndemână. Ne lipseşte răbdarea şi curajul de a fi noi înşine în toate împrejurările, de aici dezamăgirea…Prefer din aceasta viata revelatia momentului, descoperirea treptata a oamenilor cu tot ce au ei mai frumos, dezvaluirea lumii prin miracolul intamplarii si toate prilejurile de uluitoare surprize din univers. Coplesiti de grijile cotidiene, uitam sa zambim soarelui in fiecare dimineata si sa ne acordam ragazul ca si sufletul sa surada… Lumina din noi ar trebui sa ne calauzeasca!In momentele de regasire, cuvintele oricum sunt de prisos…Totul se reduce la vibratiile sufletului! Suntem umbre pe pamant, dar cand umbra noastra este sufletul pereche nu mai simtim nici singuratate, nici durere! Simplitatea e complexa si uneori uitam resorturile ei interne care ne imping spre metafizici rasuflate si dogme prafuite, spre drumuri nebatatorite si ajungem sa nu-i mai intelegem sensurile. Traim pentru a visa sau visam ca traim?

Dragostea la prima vedere sau dragostea profundă?

Mulţi oameni, au declarat că s-au îndrăgostit la prima vedere. Acest clişeu întâlnit cu preponderenţă în filmele americane gen Love Story dă foarte bine pe ecran, dar tind să cred că în realitate lucrurile stau puţin diferit. De ce? Pentru că atunci când vorbim de dragoste la prima vedere intervine în primul rând acea atracţie aproape animalică, doar fizică gen Basic Instinct sau Pulp Fiction. E doar ceea ce ar putea fi simplificat la beatitudinea simţurilor, uitarea de sine, instinct primar fără implicarea unor sentimente, în primă instanţă cel puţin. Nu se pot instala nişte sentimente după ce ai văzut o persoană , poate doar sentimente de admiraţie pentru look-ul năucitor sau pentru corpul sculptat eventual, dar nu poate fi vorba de dragoste. În filme sau în cărţi el şi ea se întâlnesc, se plac, se căsătoresc şi trăiesc fericiţi într-o armonie deplină eventual până la adânci bătrâneţi.E ideal! E ceva ce îşi doreşte oricine are un dram de minte şi vrea să se bucure de viaţă. Realitatea întotdeauna e mai dură şi oferă surprize, mai ales în prezent când relaţiile dintre doi oameni ajung să fie adevărate afaceri sau urmăresc interese meschine. Sentimentele sunt neglijate şi uneori sunt doar de formă. Unele familii pozează în cuplul ideal, iar pentru amatorii de „sporturi extreme”care vizează un stil de viaţă fără prea multe complicaţii şi greutăţi devine o obişnuinţă să seducă, să cucerească şi apoi să plece pentru a-şi continua căutarea acelui tipar de om care e proiectat în mintea lor din fragedă pruncie şi se regăseşte în basmele noastre sau mai nou în telenovelele importate de la alţii . Cred că de aici pornesc rupturile iremediabile din unele familii, din lipsa unei baze solide şi din nemulţumirea constantă. Unii caută să-şi condimenteze viaţa sexuală căutând parteneri focoşi şi care să le întărească încrederea în ei sau numai de dragul jocului. Voi da cîteva exemple şi vom vedea dacă e vorba de dragostea la prima vedere sau de dragostea profundă.
Aş vrea să caut o definiţie a celei profunde, pentru că despre cea la prima vedere am spus ceva. Dragostea profundă implică automat şi atracţie fizică, dar şi trecerea la nişte sentimente autentice ce implică o potrivire de personalitate până se ajunge la comuniunea celor două suflete. Evident aş zice, această simbioză este greu de realizat, dacă nu imposibil la prima vedere. Aş mai preciza şi faptul că, comunicarea este esenţială într-o relaţie. Am întâlnit multe cupluri care nu aveau ce să-şi spună sau să aprofundeze şi, totuşi, din inerţie stăteau împreună. Farmecul este valabil doar 15 minute, după, ar fi cazul să ai ceva de spus şi dacă eşti pe aceeaşi lungime de undă cu partenerul vei simţi dragostea prin toţi porii, nu doar fizic, ci şi psihic, intelectual. Aş insista pe faptul că este o latură foarte importantă în dezvoltarea unei relaţii solide, deşi multe cupluri tind să zică că sunt doar mofturi. Refuză să aprofundeze relaţia şi se complac într-o rutină călduţă şi, cu timpul aceast lucru duce la o destrămare, la o ruptură iremediabilă a celor două suflete implicate, sau se reduce totul doar la actul în sine bine executat mecanic, la o stimulare fără implicare. Aş mai insista aici şi asupra aspectului că unele cupluri ajung să se compare cu altele doar prin timpii de execuţie sau prin poziţiile alese, totul devenind o competiţie sau un motiv de laudă, relaţia transformându-se astfel într-un sport extrem şi bine calculat. Nu am să înţeleg niciodată acest lucru , mai ales că dragostea ţine şi de o sensibilitate intimă a celor doi parteneri. Nu e joc sau competiţie…Ce este dragostea profundă? Să zicem că este o comunicare deschisă a tuturor problemelor, o implicare benevolă în toate activităţile casnice, un gest , o privire pe care ajungi să le înţelegi fără prea mare efort, afecţiune, împărtăşire şi the last but not the least, making love whenever you feel is the right time. Acestea ar fi ingredientele indispensabile pentru ca o relaţie să fie de durată şi de ce nu, pentru toată viaţa. Când intervin şi greutăţi, care sunt inerente, se vede puterea unui cuplu. Cei din afară nu vor şti niciodată resorturile intime care fac ca unele cupluri să aleagă despărţirea sau să rămână împreună cât le va fi îngăduit de soartă. Nu am să înţeleg niciodată pe cei care forţează nota, încercând să-l facă pe partener să fie altfel decât simte şi înţelege pe principiul că aşa e mai bine sau aşa vor ei. Schimbarea trebuie să fie dorită de cel în cauză pentru că prin autoritate şi constrângere se stinge flacăra şi nu se rezolvă nimic. În unele cupluri se merge pe o superficialitate plină de fasoane ce vizează imaginea, aparenţa în societate pentru că aşa dă bine. Nu e suficient să fii doar un Adonis reuşit sau o Junonă ori Venus răpitoare, ci trebuie să posezi şi ceva pe deasupra pentru a aprofunda o relaţie.Spuneam ceva de nişte exemple, observate de mine în timp şi care nu au intenţia de a critica, ci se constituie doar în experienţe de viaţă care se pot întâmpla oricui…

1. Să luăm cazul unei fete, care se îndrăgosteşte de un bărbat mai matur, realizat în plan profesional şi cu casă, maşină, afaceri prospere la purtător. Ea alege să renunţe la studii şi să se căsătorească cu el. Apare un copil, totul pare glamorous din afară, dar în intimitate se trece la bătăi, injurii şi înjosiri. Ea, nefiind independentă, suportă cu stoicism tratamentul. Uneori totul pare să intre pe făgaşul normal, dar din nou apar nori. Aş inclina să cred că aici a fost o dragoste la prima vedere a bunurilor.

2.El lucrează în străinătate, ea a rămas în ţară şi îl aşteaptă. Nu sunt căsătoriţi, dar îi leagă o dragoste mare. Între timp apar tentaţii foarte aproape şi ea începe o aventură furtunoasă cu un el foarte bine lucrat la sală şi fără grija zilei de mâine, dar care este şi el implicat într-o relaţie tot la distanţă. Aventura ţine câteva luni până se întoarce prietenul din străinătate. După ce relaţia este reluată, ea îi mărturiseşte că a avut o aventură, iar el, acceptă situaţia şi continuă să se iubească cu foc. Aici i-aş spune dragoste cu năbădâi, dar nu ştiu dacă este la prima vedere sau profundă. Ar tinde spre profundă dacă ar fi să ţinem cont de înţelegerea satisfacerii hormonale şi rezolvarea impasului emoţional…

3. El şi ea lucrează în acelaşi loc. La început doar vorbesc şi au o relaţie strict profesională. Amândoi sunt după nişte decepţii sentimentale şi, conştient sau nu, încep să se consoleze reciproc. Întâlnirile după servici sunt pline de pasiune, este doar fizicul şi chimicul implicat, mai puţin psihicul. Când intervine şi acesta, are loc prima ceartă majoră. Este o luptă a orgoliilor, o încercare de preluare a controlului unuia asupra celuilalt. Tensiunea din preajma lor se simte acut. Se împacă tot printr-o întâlnire after job. Se ceartă din nou, de data aceasta ţine mai mult. Pare că relaţia a luat sfârşit. Dar se împacă. Mai au loc contrări, dar cu măsură. Cei doi se căsătoresc. La scurt timp apare şi un copil. Rodajul vieţii casnice se pare că le prieşte. Nu ştiu să zic ce fel de dragoste este…Sincer. Poate tot cu năbădâi.

4.Ultimul caz. El şi ea fac cunoştinţă printr-un prieten comun. Sunt în ultimul an de liceu şi totul debutează inocent, curat. Devin foarte buni prieteni şi relaţia lor ajunge să avanseze în ceva mult mai frumos: dragoste. Devin inseparabili. Ajung studenţi şi drumurile lor se bifurcă. El într-un oraş, ea în altul. Aleg să continue şi se întâlnesc periodic. Trec prin multe împreună şi ajung să descopere dragostea adevărată. Termină facultatea şi se căsătoresc. Relaţia lor continuă şi se confruntă mereu cu faţete noi ce le testează sentimentele. Ce fel de dragoste e aceasta ? Să fie cea profundă? Aştept reacţii…

Voi ce preferaţi dragostea la prima vedere sau dragostea profundă?

Promiteam o pastilă săptămânală! Se va concretiza de data aceasta printr-o Parodie a lui Marius Munteanu cu titlul Hexametri şoptiţi care sper eu să aibă legătură şi cu tema aleasă spre discuţie:

„Iubito, îmi pare că-n iarbă e noapte
S-au copt licuricii şi prunele-s coapte

O buhă îşi şterge penajul în stele
Pătrunde spre mine parfum de nuiele

Las caii în voie umbra să-mi calce
Sunt vântul ce bate, iar tu eşti o „salce”.

Mi-e gura uscată de-atâta chemare
Sămânţă eşti poate, ce nu mai răsare

Aminte-mi aduc: eram pescăruşul
Tu, caldă şi bună, cuibul, culcuşul

Visare erai, din flori moliciunea
Eu (ce să mă laud?) eram acţiunea

Mă iartă, vorbind intraseră caii
În grâne la om şi fac pe niznaii! „

Politeţea un imperativ moral?

S-ar putea spune că nu e nici o legătură între politeţe şi morală. Unii înţeleg politeţea doar ca un artificiu, ca o mască a ipocriziei, o conduită superficială, rigidă şi mecanică. Să nu uităm că există şi o formă degenerantă a manierelor şi relaţiilor sociale, formă ce a fost satirizată în multe opere literare printre care „Coana Chiriţa” a lui Vasile Alecsandri sau „Preţioasele ridicole” a lui Moliere.

Ceea ce se uită este sensul adevărat al politeţii, un fond profund şi necesar pentru evoluţie, care explică rafinamentul conduitei morale a omului şi justifică şi valoarea socială a ei.
Politeţea nu s-a inventat ieri, ea s-a născut o dată cu cultura şi este un semn al acesteia, de aici şi respectul pentru om, semeni. Un tezaur nepreţuit în acest sens este „Povestea vorbei” a lui Anton Pann care ne dezvăluie purtarea frumoasă a omului simplu, cu toate resorturile ei şi cu metamorfozele ancestrale ale bunului simţ.
În trecut politeţea era privită ca apanaj doar al clasei dominante, elevate aşa numita „elită”, apoi a fost cântată de trubaduri şi truveri, cultivată în saloane -mai ales franceze- şi devine un bun al burgheziei, al oraşului ( originea polis şi civis din cuvânt cu sens de cetate, oraş). Politeţea a arătat mereu valoarea socială şi culturală a omului de lângă tine şi deşi s-a democratizat o dată cu viaţa politică şi socială, ea aparţine tuturor oamenilor.
Conduita politeţii se reduce la grija de alţii şi se răsfrânge prin acţiune, vorbă, intonaţie, atitudine şi gest. Forma ei diferă de la naţie la naţie, dar conţinutul ar trebui să fie acelaşi. Finalitatea ei rămâne constantă şi anume, realizarea tot mai perfectă a armoniei, a echilibrului în relaţiile interpersonale. Ideea sentimentului de grijă faţă de alţii este cel mai bun emolient pentru sufletele rănite în diverse circumstanţe, apropie aceste suflete şi le deschide. Dacă ar fi să mai punem la socoteală şi faptul că acestă grijă de alţii dizolvă egoismul şi îl face să găsească echilibrul necesar între respectul pentru alţii şi demnitatea personală, o putem considera una din cele mai utile deprinderi după ce am învăţat să mergem şi să vorbim.
Demnitatea personală ţine de respectul de sine şi de respectul pentru ceilalţi. Zilnic putem dovedi tăria noastră de caracter prin bună cuviinţă. Este cel mai eficace exerciţiu de a ajunge la modestie, tact, gradaţie, măsură. Politeţea implică şi o anumită discreţie a trăirilor în funcţie de sensibilitatea intimă a fiecăruia. Prin politeţe putem dovedi cât de umani suntem. Înseamnă dăruire fără exigenţă,fără autoritate. Astfel se creează un resort, un îndemn de a răspunde la fel.Miracolul firescului se poate obţine printr-un simplu zâmbet binevoitor sau orice gest care nu porneşte dintr-o constrângere externă, ci dintr-un impuls lăuntric, ca de la o inimă la altă inimă. Politeţea este ca un germene ce încolţeşte în”pământul” reavăn al inimii, o sămânţă ce pregăteşte pe nesimţite recolta viitoare.