Voi începe de la simplu la complex. De la copii, la adulţi. Sper să reuşesc prin exemple să fiu cât mai concisă şi precisă.
Ora de dirigenţie. Profesorul diriginte se adresează clasei:
– Astăzi, conform planificării noastre, vom vorbi despre râs. Ar putea să dea cineva dintre voi o definiţie râsului?
Prima mână se ridică rapid din spatele clasei:
– Râsul este un animal sălbatic care seamănă cu o pisică, numai că-i mai mare şi vânează prin păduri.
Clasa izbucni în râs. Chiar şi dirigintele avu un zâmbet larg pe chipul de obicei serios. Elevul cu pricina după o clipă de derută, păru să-şi dea seama că nu se află în ora de biologie şi se aşeză în grabă pe locul lui.
Un simplu moment amuzant din viaţa şcolii, dar ne oferă un exemplu asupra felului în care percepem realitatea şi problemele din jur. Oamenii puşi în faţa unei probleme noi de viaţă reacţioneză diferit, împinşi de diverşi stimuli sau din cauza grabei şi neatenţiei, superficialităţii se confundă noţiuni relativ uşoare. Astfel, elevul cu pricina, dacă a vrut să facă o glumă bună la început de oră, cu siguranţă i-a reuşit. Ceilalţi elevi, unii au preferat să dea curs primului impuls şi au râs zgomotos, alţii mai reţinut, iar alţii erau deja cu gândul la tema anunţată. E posibil ca şi întrebarea să fi fost imprecis formulată, deci Ionel să zicem, nu ar mai fi vinovat în totalitate, vina aparţinând profesorului. Natura subiectului poate crea confuzie, poate genera abordări diferite, deşi pare „uşor” la prima vedere. Percepem realitatea diferit, conexiunile din mintea noastră sunt diferite, reacţiile la fel de diferite sau ciudate uneori. Pe cine să mintă elevii, pe colegul lor sau pe profesor? Cui să spună că nu a fost suficient de coerent sau atent? 🙂
La fel se poate spune şi despre oamenii care sunt puşi în diverse situaţii, uneori fiind nevoiţi să mintă frumos pe alţii, să improvizeze pentru a nu-i răni sau a le leza demnitatea. Cel mai grav este însă atunci când te minţi pe tine însuţi. Dacă pe alţii reuşesti să-i duci în eroare, când e vorba de tine va fi mai greu pentru că te cunoşti prea bine pentru a inventa ceva şi sunt convinsă că nu va merge cel puţin aşa cum îţi doreşti. 🙂
Două situaţii ipotetice, dar veridice :
1. Sora sau fratele tău nu sunt tocmai un top model. Ce poţi spune când dezamăgiţi sau exasperaţi de un nas prea lung – să zicem – exclamă : ” Cine să mă placă pe mine cu nasul ăsta? „. E clar că trebuie să-i contrazici într-un fel şi ori faci haz de necaz – funcţionează de cele mai multe ori -, ori transformi dezavantajul în avantaj minţind politicos.:) Astfel încerci cu ceva de genul ” Vei mirosi mai bine pe cei care sunt nesinceri în relaţia cu tine”, ” E atuul tău, gândeşte-te la Barbara Streisard ce furori a făcut sau Gerard Depardieu ” , ” E nasul familiei, ne reprezintă şi mergem înainte „.
2. Eşti domnişoară şi mama vrea să-ţi facă cunoştinţă cu orice preţ cu băiatul unei prietene, pe care îl ştii din vedere, dar pe care nu-l poţi suferi. Te trezeşti cu el în casă, chipurile mama lui a trecut întâmplător pe acolo, şi eşti nevoită să faci faţă situaţiei. Curtezanul prinde curaj şi te invită la un meci de fotbal mâine, unde va fi şi el jucător şi apoi la petrecerea de după meci cu prietenii lui. Inventezi că ai o programare la dentist sau la doctor şi nu o poţi reprograma.
Ocazional, ne lovim de situaţii în care, lipsa de sinceritate ( minciuna ) este justificată. Nu trebuie să devină un obicei totuşi, chiar dacă nu e ceva nociv şi transmite un mesaj binevoitor, de generozitate sau te scapă dintr-o situaţie neplăcută, jenantă. E vorba de acele minciuni ” nevinovate” pe care părinţii le spun copiilor de exemplu, pentru că ei sunt prea mici pentru a înţelege ceva ( faza cu tăiatul nasului dacă mint funcţiona pe vremea mea, acum, nu mai ştiu dacă are efectul scontat :)).
Unei gazde cu care nu suntem tocmai în relaţii de prietenie sau amiciţie pentru a-i spune de exemplu adevărul – că prăjiturile pe care ne chinuim să le înghiţim cu noduri nu sunt prea bune -. Unei persoane care ţi-a adus un cadou – de care nu eşti prea entuziasmat – şi căruia trebuie să-i mulţumeşti. Celor care ar putea folosi adevărul pentru a bârfi sau a te discredita ulterior, celor defavorizaţi de soartă ( bătrâni, bolnavi, persoane cu handicap ) pentru a le face viaţa sau poate ultimile zile de trăit mai suportabile. Atunci când vrei să scapi de o persoană agasantă care insistă să te acapareze cu tot dinadinsul, chiar dacă pe tine nu te încântă ideea, sau când vrei să scapi de întrebările incomode şi prea personale poţi recurge la reversul medaliei sau glumă. Exemple sunt multe. Când vrei să scapi de un proiect pe care au semnătura mai mulţi, dar în care lucrezi doar tu concret, invoci o problemă de sănătate sau lipsa de timp. Repet : nu trebuie să devină o obişnuinţă disimularea sau minciuna. Unii oameni recurg prea des la motive puerile pentru a scăpa de responsabilităţile de adult ce are o datorie de îndeplinit, sunt prea infantili în gândire şi în comportament deşi suferă de accese de superioriate când sunt traşi la răspundere. Mereu am spus că cel mai bine este să fii tu însuţi în orice împrejurare, să accepţi că eşti perfectibil, supus greşelii, să ai curaj să priveşti fiecare situaţie dificilă ca pe o provocare pe care ţi-o lansează viaţa şi să nu minţi decât atunci când nu ai altă alternativă. Minţim şi suntem minţiti pentru că ne este frică de suferinţă, durere, ne complacem uneori în ipostaza de mincinoşi iluzionându-ne că producem plăcere. Minciuna e periculoasă însă, mai ales într-o relaţie fie ea de prietenie, de dragoste sau de familie. Măştile pe care ni le asumăm – nu întotdeauna şi nu toţi oamenii – fac parte din natura umană sau nu? Căutând imagini am găsit si 5 minciuni pe care le spun toate femeile într-o relaţie! Merită citite şi apoi comentate cu voia voastră… 🙂
As fi fost curios, de ce mint oamenii ? Eu am scris ceva candva despre minciuna, cum ca oamenii mint rar din obisnuita. In general exista un motiv. Unul ar fi acela cand sunt depasiti de situatie. Minciuna e o solutie de scapare. Sunt minciuni rele si minciuni bune … si altele. 🙂
Pheideas, cum spuneam si in postare oamenii mint pentru ca le este teama de suferinta, durere. Prefera sa poleiasca totul in asa fel incat sa nu simta neplacerile vietii care si asa uneori bate filmul. 🙂 Superioritatea pe care si-o aroga unii oameni, nu îi împiedică să mintă cu nonşalanţă. De obicei cei care suferă de acest cult al superiorităţii îşi construiesc temeinic o imagine imbatibilă care rareori este reală şi trăiesc în propria realitate. Oricât ar încerca cei din afară să le spună că nu e bine şi sănătos să disimuleze, să trăiască într-un basm sau o realitate virtuală, să le explice că mai bine ar fi naturali, ei se încăpăţînează să rămână în proprii parametri impuşi. Minţim politicos – am dat câteva exemple în acest sens – nu pentru că suntem depăşiţi de situaţie, ci pentru a nu răni sentimente, a nu leza demnitatea unui om , pentru a-i îndulci clipele efemere pe acest pământ , poate. Nu trebuie să minţim dacă nu ne stă în fire, dacă nu suntem actori prea buni sau dacă nu simţim că e bine. Depinde de aluatul din care e fiecare făcut la urma urmei… 🙂 – mă refer la aluatul acela unic numit conştiinţă, unii îi spun bun simţ, alţii maniere , unii chiar suflet…
Câte nenorociri poate produce o minciună, voit transmisă, cu ţintă precisă. Câte relaţii interumane se pot duce de râpă, câte deziluzii atunci când vine de la o persoană în care ai investit multă încredere…
În genere minciuna este greu de digerat.
Însă, ai dreptate, când minţi frumos un om aflat în suferiţă, că arată mai bine ca ieri, că sigur se va face bine, poate că are nevoie de acea minciună. Puţină încurajare nu strică. Un strop de optimism este bun oricând.
Totul este ca minciuna să nu strice.
@ emil, exact cum spuneam si in postare, mintim pentru ca ne este teama de suferinta, de durere. Minciuna in sine poate provoca la randul ei suferinta, mai ales daca este, cum spuneai, cu tinta precisa. Disputele, conflictele interumane de multe ori au darul de a rezolva situatii ce par fara iesire, dar numai prin comunicare deschisa si sincera si prin empatie. Mereu uitam sa ne punem in locul celui pe care il mintim sau il pacalim. Poate reusim prima data, dar ulterior vom fi prinsi in propria capcana. E mai usor sa tii minte adevarul decat minciunile. :)))