În cartea cu titlul ” Convorbiri cu Octavian Paler” autor Daniel Cristea – Enache am descoperit idei şi cuvinte pline de gravitate, memorabile aşa cum sunt toate cărţile semnate de Paler. Cartea aceasta este inedită prin faptul că surprinde interviuri şi aspecte din ultima perioadă a vieţii lui, în proximitatea morţii- ultima dată când s-au făcut consemnări a fost 29 aprilie cu puţin peste o săptămână înainte de marea trecere – când se simţea nevoia de comunicare mai acută a autorului şi are loc o rememorare a etapelor cele mai importante care l-au făcut cunoscut în conştiinţa noastră. Volumul de convorbiri de la editura Corint nu s-a dorit a fi un testament al lui Paler, ci mai degrabă a urmărit fluxul afectiv şi intelectual ce există între un scriitor şi cititorii săi,volumul se constituie într-un jurnal şi o carte-dialog. Cartea abundă în întrebări şi răspunsuri pline de substanţialitate care ne dezvăluie nuanţe şi dileme ale omului Octavian Paler, precum şi profunzimea cu care ne-a obişnuit atât în cărţile sale cât şi în nenumăratele intervenţii televizate sau editoriale din diverse publicaţii. Am descoperit în acestă carte un introvertit, un om care şi-a ales la începuturile carierei sale ca deviză o afirmaţie a lui Camus: ” Libertatea este dreptul de a nu minţi.” silit poate de condiţiile istorice, deşi perfect conştient că minciuna face parte din artă.( aici dă exemplul lui Dante şi ne întreabă dacă într-adevăr a găsit deschizătura prin care a intrat în Infern 😀 ). Precizează că s-a folosit de parabole, de limbajul esopic, mituri, civilizaţii pentru a evita minciuna şi ridicolul. Ce m-a impresionat a fost sinceritatea cu care şi-a recunoscut condiţia de om limitat de egoism sau ipocrizii mărunte sau regretul că nu le-a mărturisit părinţilor cât de mult îi iubea. Se dezvoltă şi ideea că scrisul, literatura au fost o defulare, pentru a combate „racul” din el, iar faptul că a despicat firul în patru, în opt şi mai departe l-a ajutat să încarce aceste speculaţii de afectivitate şi să recunoască că ar fi fost un bun sofist. Am descoperit un om măcinat de reumatism şi cardiac, care poartă discuţii moralizatoare cu moliile din propria casă şi care îşi dă seama de anotimp urmărind oţetarii din curtea vecină. Avem parte în carte de confesiuni tulburătoare( cum e cea a sinuciderii) nu tocmai revelatoare, dar care reflectă zbuciumul unui om supus unor presiuni şi agresiuni insuportabile şi de destăinuiri nu tocmai măgulitoare, dar realiste în cele din urmă şi specifice fiecărui om la început de drum. Astfel, recunoaşte că nu a pornit în viaţă ” cu proiecte şi idealuri mari”, ci doar cu o dorinţă în subsidiar de a ajunge cândva în Spania pe meleagurile lui Don Quijote – dorinţă pe care nu a mai avut timp să o materializeze – şi cu voinţa de a păşi peste perioada de după moartea tatălui. Venit din satul natal Lisa în Bucureştiul de după marele viscol avea doar un cufăr din lemn al tatălui şi o adresă în buzunar.( coana Veta l-a găzduit în singura cameră ce o avea şi seara se milostivea să-i dea ceva de mâncare). Mai aflăm că şi-a făcut studiile universitare fără să aibă vreo idee ce dorea să devină. În paralel şi-a căutat ceva pentru a-şi asigura subzistenţa, dar toate locurile de muncă au fost temporare şi fără orizont, cum a fost cel de a căra lăzi în Gara de Est. Ratează un concurs literar pentru că răspunde – sub influenţa unei lecturi de moment – că autorul preferat este Andre Gide care tocmai fusese demascat duşman la Uniunii sovietice, dar recunoaşte că nu a interpretat aceste experienţe ca nişte eşecuri. Amănunte pitoreşti despre destinul său aflăm la tot pasul, întîlnirea cu oraşe pe care nu le mai văzuse niciodată, dar care erau familiare( peisajele toscane din Italia, Veneţia, etc.), atmosfera din copilăria sa petrecută în Lisa evocată prin întoarceri temporale şi afective, de Crăciun de exemplu. În paginile citite se simte şi regretul că este singur : ” Cum locuiesc singur, nu ştiu ce mă poate aştepta” mai ales că suferise un accident cerebral. Undeva ni se confesează că deşi a trăit într-o lume realistă, pragmatică, dură a ajuns să fie ” obsedat de deşerturi”, iar când a încercat să materializeze această obsesie călătorind acolo a fost copleşit de nemărginirea nisipului şi a simţit că e mai bine să păstreze totul la nivelul himerelor, să evadeze mental din cunoscut. Încearcă să realizeze dacă este sau nu un „reacţionar ” autentic prin discuţiile pe care le poartă cu autorul cărţii, Daniel Cristea Enache. Pretinde că progresul este firesc doar atunci când nu este însoţit de regres interior. Imaginea pe care a reţinut-o vis a vis de America – pe care a vizitat-o – şi oamenii ei este că acolo a văzut ” forma omului superperformant şi incult „, idee pe care autorul încearcă să o combată spunând că tot acolo sunt cele mai multe librării şi oameni care au luat premiul Nobel. Paler recunoaşte că nu a excelat în ce priveşte tehnica, fiind mulţumit dacă va fi etichetat ” învechit” preferând să îndemne pe „târgoveţii” plini de fandoseli să se uite „cum se pregăteşte cerul de noapte” şi să nu uite că „am fost un popor de ţărani până nu demult” ( „chiar ei au bunici şi străbunici veniţi de la ţară” ), astfel să nu mai insiste pe ideea că ” eternitatea născută la sat miroase a baligă”. 😀
Alte paragrafe care mi-au plăcut:
” Mă îngrijorează, mai ales, în societatea românească de azi, dispariţia – prea evidentă! – a celor şapte ani de acasă.”
„… adevărata „măsură” a vieţii unui om nu se poate obţine decât prin „lipsa de măsură”, dorind „fără măsură”, îndrăznind „fără măsură”, iubind „fără măsură”.” – regretă că şi-a dat prea târziu seama de aceste lucruri.
” Prostul-gust n-are nevoie azi de profesori. E în predispoziţiile epocii. … pasiunea pentru manele n-a venit cu tancurile, cum a venit comunismul. Nu ne-a impus-o nimeni. Nu ne-am acomodat cu ea fiindcă „bietul om” e, vorba cronicarului, „supt vremi”.”
Afirmă că este dezamăgit de ce am obţinut după 1989. ” Nici o clipă n-am bănuit că libertatea poate arăta atât de urât (chiar dezgustător), cum arată azi, că democraţia poate fi o farsă, cu actori penibili, şi că, peste nici douăzeci de ani, voi considera hidos capitalismul în variantă dâmboviţeană.”
La un moment dat, prin extrapolare, face o asociere între vechea Corcyra(actualul Corfu) descris de Strabon şi situaţia actuală de la noi. Corcyra era o cetate înfloritoare,condusă de mulţi tirani, dar după ce şi-a câştigat libertatea nu a ştiut ce să mai facă cu ea. Şi la noi a fost cam la fel iar, „până să se dezmetecească ” proştii „, care visează principii, ” deştepţii „, care nu-şi pierd vremea cu asemenea fleacuri, îşi impun regulile.”
Şi mai spune ulterior : ” …mă tem că, într-o ţară cu peste nouă milioane de săraci (conform ultimelor date) şi cu un milion şi jumătate de oameni care trăiesc în sărăcie extremă, revine (fără profesori de marxism) un blestem pe care-l credeam rămas prin debaralele ideologice din anii 50: ura de rasă. „
” Trebuie să fac faţă nu numai bătrăneţii şi bolilor. Nu numai singurătăţii care m-a îndemnat să ţin (în noua mea carte) „conferinţe” moliilor despre marii calomniaţi din mitologie. Trebuie să fac faţă unui impas. Nu mai am aproape nici o certitudine şi, totuşi, nu reuşesc să mă închid în egoismul meu, şi mărunt şi disperat, şi să trag obloanele.”
„… pesimismul e la noi un fel de boală ruşinoasă, de genul bolilor venerice.”
” În România, optimismul este o reţetă de succes garantată.”
” Şi n-ar fi cazul să ne punem problema că plăcerea băşcăliei şi deprinderea de a face haz de necaz ne-au stimulat, poate, să nu luăm nimic în serios, să fim ceea ce aş numi „popor meteorologic”, prea „sensibil” şi prea atent la direcţia din care suflă vântul? „
Referitor la seara de 22 decembrie 1989 : ” Plutea în aer ceva anxios, simţeam că istoria se răsucea pe muchie de cuţit, dar în mod curios, nu-mi era deloc frică în atmosfera aceea de timp suspendat.”
Face o analogie sugestivă a oamenilor cu rechinii şi peştii-pilot pentru a caracteriza ceea ce s-a întâmlat după 1989, astfel, „zoologia explicând ideologia” cum remarcă şi autorul cărţii. ” Nu mi-a trecut nici o clipă prin minte gândul trufaş că aş putea schimba ceva, prin părerile mele, în ceea ce se întâmplă azi. Eu nu mă număr printre cei care fac istorie. N-am nici calităţi, nici ambiţii pentru asta. Mă număr printre cei care îndură istoria făcută de alţii. Singura mea dorinţă e să n-o îndur stând pe burtă ori cu spinarea îndoită. Am scris în ultimii şaisprezece ani tone de articole şi am luat parte la sute de dezbateri televizate. Mă îndoiesc că am clătinat vreun fir din praful depus pe aceste vremuri, dar de ceva sunt mulţumit: am reuşit să stau deoparte de „peştii-pilot”.”
” Comunismul a fost categoric, un timp al măştilor. Acum, măştile au căzut. Lichelele sunt mai sincere. Mitocanii nu se mai prefac. Pudibonzii ipocriţi s-au repezit la revistele pornografice. Canaliile l-au făcut pe Caţavencu să pară mai diletant.”
„… eu n-am trăit, ci am jucat un rol, impus de caracterul meu. El fiind singura soluţie pe care am găsit-o împotriva complexelor mele…
Eu am fost toată viaţa prizonier. Propriul meu prizonier. M-am născut într-o carceră invizibilă şi fără contur, asemenea destinului şi n-am ieşit niciodată din ea.”
” Am avut norocul să aflu că dragostea este unicul adevăr important şi absolut, într-o viaţă care nu nedă decât daruri relative. Şi n-am fost ipocrit.Am iubit şi eu. Am iubit, poate, chiar mai intens şi mai dureros decât alţii.”
” … viaţa e formată din detalii, nu din „evenimente”. „
” … lumea pe care obişnuim s-o numim „civilizată” e o lume desacralizată, de fapt; o lume în care neliniştile metafizice au fost înlocuite de tehnolatrie şi de zeificarea „progresului”. „
” Azi neo-barbarii umblă, în limuzine elegante, îmbrăcaţi în costume provenite de la cele mai bune case de modă, pe autostrăzile „post-gândirii”. „
” … regresul spiritual al lumii de azi e ascuns de progres (cel tehnic, ştiinţific). Ceea ce ar trebui regăsit este „ceva” care se află dincolo de ” doi şi doi fac patru „; un „ceva” care să umple golul din omul actual, epuizat de grija confortului şi a banilor; un „ceva” care să dea din nou valoare ideii de om.”
” Dragostea mea de viaţă nu s-a uzat, deşi din „prezent” nu înţeleg decât ceea ce detest.”
” … nu remarc nici eu un „progres” între omul care se uita la ceas când îi era foame, ca să vadă ce oră era, şi omul care se uită la ceas ca să vadă dacă îi e foame.”
” Cultura era atunci un antidot. (în comunism) Şi un refugiu. Un mod de a ne apăra, cât se putea, viaţa interioară de un regim totalitar care vroia să confişte şi viaţa personală. Hitler zicea că somnul e singura afacere privată, dar şi el şi Stalin vroiau, probabil, să controleze şi visele. Deci, cultura nu era, cred eu, o opţiune. Era o formă de supravieţuire. În viaţa publică, omul nu putea spune ce gândea. „
” Civilizaţia a făcut din om un maniac al informaţiilor, dar l-a silit să piardă legătura cu sine. Mă tem că nu e nevoie să-l citeşti pe Spengler pentru a afla că decadenţa Occidentului se ascunde unde nu gândeşti să o cauţi. În progres!”
” Civilizaţia vrea altceva decât cultura, zicea Nietzsche. Numai că la noi s-a ajuns la dispreţuirea culturii înainte de a beneficia, cât de cât, de civilizaţie. Multe librării s-au transformat în buticuri, în schimb closetele sunt la fel de sordide. Noroc că-l avem pe unul ca Gigi Becali. Ţinem, prin el, legătura cu Dumnezeu. „
” În ce mai crede, oare, omul de azi în afară de bani şi de tehnică? Mai există idealuri ? Mai există valori? Alergăm nebuneşte, cu tot mai puţină răbdare, spre ce?”
” Echilibrul dintre ” a avea” şi ” a fi” pare rupt definitiv. Ne plictisim iute şi de drame şi de idei. „
” Progresul e mai mult decât o dogmă, aş zice. E o armă cu care omul se automutilează psihic. Şi transformă civilizaţia în coşmar. „
„viaţa are un sens atâta vreme cât nu îl cauţi”.
„Dumnezeu există pentru cei care au nevoie de el s-a spus. Nu este adevărat. Eu am nevoie dar nu l-am găsit”.
„Ce ştiţi dumneavoastră despre frica de moarte? Ce ştiţi dumneavoastră despre recunoştinţa că nu ai murit în somn şi că poţi să te bucuri de miracolul unei dimineţi care începe? Ce ştiţi dumneavoastră despre prea târziu şi despre ireparabil?”
Cartea abundă în cuvinte şi idei cu caracter de maxime. Mi-a făcut plăcere să o citesc!