Bun regăsit copilărie! :D

O leapşă propusă de Paporniţa cu cuvinte şi adusă mie la cunoştinţă de acuarele. Vă mulţumesc pentru că mi-aţi dat ocazia să călătoresc în timp şi să rememorez clipe de aur ale creşterii mele… Cine mai doreşte să copilărească, poate lua leapşa, e la liber…:)

Copilărie cu exuberanța ta, veselia, zilele lungi de vară, nostalgiile… Cred că îmi mai aduc aminte de tine…. De fapt, ar fi imposibil să te uit pentru că, sunt clipe memorabile de atunci pe care le păstrez încă neîntinate. Am reţinut şi clipele mai puţin plăcute când m-am lovit, zgârâiat sau am plâns, dar şi ele au farmecul lor pentru că m-au ajutat să cresc. Cel mai bine însă îmi amintesc momentele de bucurie intensă, de lecţiile învăţate, de frumuseţea clipei. Undeva acolo există şi amintirea clipei în care am învăţat să merg cu bicicleta. Deşi aveam de cele mai multe ori genunchii şi coatele zdrelite în încercarea de a-mi menţine echilibrul, eram mândră nevoie mare de bicicleta mea roşie Pegas. Era cadoul pe care bunicul mi-l oferise pentru că obţinusem coroniţă la sfârşitul clasei I şi ţineam enorm la ea. După mine a învăţat şi fratele meu să meargă şi apoi toţi copiii după strada noastră, de aceeaşi vârstă. Ce amintire poate fi mai frumoasă decât aceea în care ştii că ai marcat într-un fel viitorul puştilor şi puştoaicelor de pe strada ta?

Dragă copilărie, îţi mai aminteşti de zilele fierbinţi de vară când ne reuneam toţi verişorii şi se desfăşurau adevărate întreceri de viteză şi agerime în ce priveşte săritul gardurilor? Tot pe atunci am descoperit bătaia cu sâmburi de pepene, cerceii din cireşele roşii şi cărnoase, bătaia cu petale de trandafiri, flori de salcâm sau tei sau stropitul cu seva din sâmburii de corcoduşe – un puşti ne-a spus că astfel vom căpăta pistrui, iar cum pe atunci era în vogă filmul Pistruiatul, toată lumea îşi dorea aşa ceva -. :))) Era de la sine înţeles că şi paparudele ne ocupau mult timp, mai ales când soarele ne frigea prea tare, fiecare îşi căuta un recipient mai voluminos, cu care să-l stropească pe celălalt. Evident că atunci când ni se părea că ni s-a făcut o mare nedreptate, adică eram uzi leoarcă, iar ceilalţi uscaţi, alergam fuguţa la bunica să o înştiinţăm. Ea nu mai prididea cu gătitul, pentru că eram mulţi, dar se oprea din lucru şi ne asculta cu atenţie. Apoi ne lua de mână şi încerca să ne îmbuneze, iar dacă nu reuşea nici după ce ne explica că e vară, cald şi ne vom usca să ne alunge lacrimile de indignare de pe faţă şi nodul din gât, ne ajuta să ne schimbăm hainele şi ne dojenea amintindu-ne că totul e o joacă.

Erau zile în care explorarea podului casei era cel mai incitant aspect pentru că presupunea aducerea scării în casă şi apoi escaladarea ei. Acolo am descoperit niște cărţi vechi şi groase de istorie, caietul de amintiri al tatei din liceu, nişte săbii ale străbunicilor mei… Era fascinant podul acela… Cărţile de istorie găsite le ascundeam apoi ca pe nişte comori şi când aveam chef mai citeam din ele. Ulterior când am ajuns la şcoală şi aduceam completări la ora de istorie, uimindu-i atât pe colegi cât şi pe profesoară, am înţeles că sunt cu adevărat comori.
Copilărie dulce, nu am uitat nici zilele acelea minunate din vacanţele petrecute la rudele noastre de la munte. Ce amintiri frumoase am de atunci…cu miros de iarbă cosită şi cu gust de apă de fântână. Alergatul pe pământul negru de pădure plin de muşchi şi licheni după fluturi coloraţi şi zburdalnici, excursiile în inima munţilor cu clasa de grădiniţă a mătuşii mele, explorarea împrejurimilor până ajungeam într-o tabără unde ne jucam cu mulţi copii, hăulitul prin văi şi întrecerile până la poalele dealului unde era cocoţată casa unde visam o vară întreagă, sunt încă vii în memoria mea afectivă. 
Îţi mai aduci aminte copilărie? Eu nu te-am uitat… Sunt aceeaşi pe care o ştii. Chipul s-a schimbat un pic, umerii sunt mai tensionaţi, gândurile mai încărcate de nelinişti, aripile mai obosite.Sunt aceeaşi copilă exuberantă care mai ieri se căţăra în cei doi meri din curte şi mânca corcoduşe coapte şi zemoase tot de la înălţime, pentru că îmi plăcea să admir curtea mare şi dragă. Nu am uitat nici gustul cireşelor furate din vecini, nici parfumul strugurilor vărateci, nici mirosul florilor de câmp din coroniţele pe care le împleteam de zor, nici zâmbetele cristaline cu ochii oblici. Prin fumul amintirilor încă mai văd agitaţia zilelor de naştere, ale mele şi ale fratelui, când bunicul ne lua mândru de mână, după ce bunica ne dichisea, mie îmi punea şi părul pe moaţe şi ne ducea la fotograf. Era un cadou inedit atunci, pentru că nu existau aparate fotografice accesibile oricui. După ce făceam poze, iar bunicul se întreţinea puţin cu nenea fotograful, ne opream la o cofetărie din drumul nostru şi aveam voie să ne alegem orice prăjitură doream. Ne limitam la una sau cel mult două, pentru că devenise un ceremonial acest obicei ce a continuat până în clasa I şi se putea oricând transforma într-un sacrilegiu dacă eram lacomi. Într-un cuvânt, ştiam să apreciem gestul.
Mi-e dor de vremurile în care casa părintească, în care au locuit şi bunicii, era plină de musafiri şi de copii. Câtă alergătură, vânzoleală şi dans era atunci… Feţele tuturor străluceau de fericire, se râdea zgomotos şi se povestea cu haz. Noi, copiii, ascultam cu urechile ciulite tot, iar când adulţii treceau la discuţii mai serioase, eram goniţi afară. Abia atunci începea cu adevărat joaca: săream coarda, jucam şotron sau elasticul, flori, fete, filme şi băieţi, raţele şi vânătorii, hoţii şi vardiştii, prinselea, de-a v-aţi ascunselea, ţară, ţară vrem ostaşi, badminton sau ne dădeam de zor în leagănul din curte. Nu ştiu cum se nimerea, dar ne apuca pe toţi cheful de legănat în acelaşi timp. Cearta era inevitabilă, uneori se ajungea la câte un cucui nevinovat sau vreo vorbă nepotrivită, iar părinţii ne pedepseau încetând petrecerea şi pregătindu-ne de plecare, efectul scontat fiind maxim şi ne cuminţeam vreo câteva minute lungi şi o luam de la capăt cu hârjoneala.:)
Erau zile când, curtea devenea neîncăpătoare pentru că era plină de copii veniţi o parte la leagăn, iar restul pentru a sta la umbra coridorului de viţă de vie şi a încinge partide interminabile de cărţi, table, rummy, uneori şah sau pentru a juca spânzurătoarea. Aşa văd eu curtea copilăriei, plină de copii zburdalnici…
Erau totuşi şi zile când preferam singurătatea şi mă refugiam sub un pom la umbră, în grădină pentru a citi o carte. Erau cărţi pe care nu le puteam lăsa din mână şi le terminam în 2-3 zile, mai ales că seara, ca să nu sesizeze părinţii, le citeam pe sub pătură la lumina lanternei. 🙂
De ce eşti tăcută copilărie? De ce mă ignori? Eu nu te-am uitat… Ai aici o mulţime de dovezi de iubire. Îmi vine să râd când îmi amintesc de zilele în care imaginaţia mea bogată  a creat scenarii pentru teatrul de păpuşi. Era suficient să aduc o pătură şi să o pun peste leagăn pentru a crea cortina, iar în partea opusă îmi organizam spectatorii, care de cele mai multe ori erau mai mici decât mine şi rămâneau mereu cu gura căscată când începeam să mişc păpuşile mele costumate distinct şi cu voci diferite. Scenariile erau inspirate de cărţile pe care le citeam, create ad-hoc fără emoţii sau inhibare şi bineînţeles variate. Ba erau cu zâne şi feţi frumoşi, ba cu cavaleri şi prinţese, dar şi cu personaje negative. Ţin minte că o fetiţă din vecini a fost foarte marcată de povestea mea cu balauri şi de faptul că un monstru locuieşte sub asfaltul leagănului şi îi mănâncă pe copiii obraznici, încât mama ei a avut o scurtă întrevedere cu mama mea, iar ulterior vizitele fetiţei au încetat. Atunci am început să înţeleg că iluziile create de poveştile mele spuse, aduc victime colaterale şi am terminat cu teatrul de păpuşi. M-am apucat să scriu… Pe unde apucam şi pe ce găseam la îndemână… Şi tot scriu, nu mă mai satur…:)
Am fost avertizată de Acuarele că s-ar putea să fie greu să mă întorc de pe acele meleaguri, dar sunt nevoită să o fac, iar în încheiere vă dedic ceva:

Lasă un răspuns