Îmi desenam un zâmbet în cafea şi eram hotărâtă să merg cu el pe faţă toată ziua. Răcoarea dimineţii mi-a împresurat capul cu un evantai al memoriei plin de duioşie ce a reuşit să-mi trezească toate simţurile. Gânduri alambicate zburau nestingherite şi erau amestecate într-un malaxor al timpului neiertător. Deodată, ceva ce semăna cu o revelaţie, mi-a confirmat pentru a nu ştiu câta oară, zădărnicia atâtor lucruri pe care noi le credem importante. Brusc, acest monstru pasiv, realitatea, nu mai era mort, uşor de manevrat sau plin de mârşăvie, ci era umil până la ferocitate şi nu mai era orientat spre plăcere. Nimic nu mai era ca înainte. Eul propriu se simţea din nou o victimă a împrejurărilor, iar cel imaginar, o puşlama simpatică înzestrată cu un puternic simţ moral şi cu un murmur tâmp lipit pe faţă. Asistenta eului, conştiinţa, îmi şoptea pe sub aburii de cafea despre sentimentul injustiţiei ce mocnea în adâncuri, dar realizam tot mai mult că nu puteam să calc în picioare o floare atunci când aveam loc să calc alături. Nu aş mai fi fost eu! Aroma tare a cafelei împletită cu caimacul generos mi-a deocheat gândurile sinistre şi o linişte lăuntrică, cea din spatele zgomotului mental, m-a făcut să iau din nou contactul cu mine însămi. Lumina pastelată a răsăritului a făcut liniştea deplină, iar armoniile intime ale eului propriu şi-au întins aripile spre iubirea şi bucuria din spatele durerii.
Articol inspirat de cele 12 cuvinte propuse de clubul psi cu care îmi place să mă joc, dar pe care nu reuşesc să le înscriu în tabel în timp util, din păcate…
videoclip postat de user ÎnSEMNE
spor la scris-multumesc că mi-ai oferit și mie ceva franjuri din gândurile tale