Dacă ar fi să pornesc de la definiţia nonconformismului, atitudine şi comportament de opunere sau de negare din partea unor indivizi sau grupuri a opiniilor, normelor sau valorilor dominante în grupurile sau societăţile de aparteneţă s-ar putea extrage concluzia că dacă încercăm prea mult să fim neconvenţionali sau nonconformişti putem fi acuzaţi de inconsecvenţă în ce privesc convenţiile zilnice pe care le întâlnim şi avem nevoie să le îndeplinim fie că vrem sau nu. Suntem la un moment dat constrânşi de aceste convenţii, sau dogme, ce pot fi simplificate uneori doar la rutină şi cred că singurul nonconformism, văzut de unii drept avangardă porneşte din spiritul fiecăruia. Nimeni nu ne poate îngrădi mintea şi e singurul „tărâm” unde putem fi liberi să naştem opinii şi scântei din care se poate construi convenţionalul de mâine. Suntem prizonierii propriei minţi, nu ai sorţii şi de aici porneşte înfrânarea uneori bruscă a unor idei avangardiste. Instituţionalizarea duce la conformism, obiceiurile şi uzanţele la fel.
Într-un fel am fost o rebelă de când mă ştiu, deşi cei care mă cunosc ar spune contrariul. M-aş apăra spunând că scrisul mă defineşte cel mai bine. Nu am ţinut niciodată să fac ceva doar pentru a fi la modă, idealul meu nu este acela de a poseda material cât mai multe obiecte, ci întotdeauna m-a interesat să stau în preajma oamenilor de calitate, autentici şi inovatori. Am admirat întotdeauna persoanele nonconformiste care nu au fost interesate de” gura lumii”, de faptul că şochează sau te lasă fără replică şi care au realizat lucruri măreţe şi datorită acestui curaj de a-şi asuma perenitatea.( de ex. Galileo Galilei, Leonardo DaVinci, Edison, Einstein etc.). Se poate spune că opoziţia dintre conformism şi nonconformism e efectul generat de unii oameni de a aparţine unei elite, de a ieşi din anonimat, de a se diferenţia de restul, plebea, vulgul şi ca şi moda, trendul trece şi iscă altul, deşi e posibil ca revenirea în topuri să nu mai cuprindă nimic inovator, ci să reitereze aceleaşi idei vechi şi sănătoase inventate de alţii.
” Şi totuşi, orele de singurătate, clipele de nefericire, crizele din viaţă, visele şi reveriile, depresia, situaţiile limită, obsesiile, muzica, îndrăgostirea – toate ne spun altceva. Tot ce te scoate din rutina vieţii tale „reale” îţi arată că, trăind fără reflecţie despre tine însuţi, te duci de fapt în jos pe un topogan de senzaţii, satisfacţii, imagini, bârfe, obiecte, minciună şi strălucire, tot mai departe de nucleul viu al fiinţei tale. Eşti un simplu consumator care se consumă în primul rând pe el însuşi.” (De ce iubim femeile, Mircea Cărtărescu)
Sinceră să fiu, mi-ar fi plăcut să trăiesc atunci când cafeneaua literară era la apogeu, poate pe vremea simboliştilor care au fost nişte inovatori veridici. Să ascult glumele estete şi să respir aerul laconic şi plin de miez. Kubler, Terasa Oteteleşanu, Capşa, Cafe de Paix, spaţii cotidiene de comunicare cu publicul. Într-un fel aşa văd eu blogul. Ca o cafenea literară, ca un colocviu polemic dar constructiv, asta ca să răspund la o întrebare mai veche, de ce am ales blogosfera. Poate am ales acest spaţui virtual şi pentru că lângă mine nu mai întâlnesc oameni care să se întrebe ce rost au pe lume sau cine sunt ei de fapt. Trist, dar adevărat. Aş înclina să cred că această stare porneşte de la obişnuinţa de a trăi într-un fel de blazare, într-o lume consumistă şi cu tendinţe acute de globalizare, unde sensul fericirii se reduce la mediocru, utilitar, lipsit de orice aspiraţie ce trece de un materialism standardizat: casă, maşină, loc de muncă cât mai bănos, titluri onorifice cât mai pompoase care să gâdile orgoliul propriu, o familie asigurată financiar, o vacanţă în Hawaii sau măcar la Sinaia,o muncă nu prea creativă, obiecte recomandate la TV sau pe internet cu care se umple tot timpul liber. Cum am insistat în alte postări ale mele, s-a uitat că miracolul vieţii stă în simplitate, firesc, iar darul cu care am fost copleşiţi – de a fi vii, de a exista în minunea lumii- ar trebui să ne stimuleze să fim cât mai conştienţi de noi. Avem nevoie de o fericire imediată, dar şi de cea spirituală, cele două completându-se la un moment dat, cu condiţia să ne dorim acest lucru. Pentru unii idealul ar putea fi o viaţă împlinită şi decentă material, străbătută de elucubraţii fanteziste, nebuneşti chiar, dar necesare pentru ca spiritul să se simtă liber. Am citit despre oameni care, închişi fiind între patru pereţi, din diverse motive absurde şi nedrepte sau din cauza divergenţelor de opinii şi care au îndrăznit să arate lumii că pot fi liberi chiar dacă peste tot în jur erau ziduri, constrângeri, dogme, sofisme şi teorii răsuflate. Unii au plătit crunt pentru asta, dar ei sunt adevăraţii martiri pentru că au reuşit să învingă unul din duşmanii de temut ai omului, singurătatea şi să se ridice deasupra vulgarităţii, grotescului, efemerului. Mi se pare noncorformismul cel mai autentic, de la care pornesc toate acele idei formidabile şi care ne îndeamnă să ne dorim să ieşim din tiparul obişnuit, să fim unici. Edison se temea de întuneric şi a descoperit becul pornind de la un nasture ce-i atârna la haină. 99 % din încercări au eşuat, dar a găsit-o pe cea bună. Dacă se complăcea în convenţional, acel nasture atârnând nu i-ar fi sugerat nimic. Revin la ideea că totul depinde de cât de open minded vrem să fim.
În postarea care mi-a stârnit fluxul de idei, se făcea o clasificare a nonconformismului: vestimentar, fantezii sexuale, artă, advertising.
Despre vestimentaţie aş putea să spun doar că ţine de personalitea şi dispoziţia fiecăruia. Unii se distrează încercând să şocheze şi nu doar la vârsta adolescenţei care se presupune că este o perioadă a tatonărilor pe toate planurile, ci şi după. Personal nu am nimic cu cei care practică acest gen de, să-i zicem exhibiţionism deşi e cam tare termenul – pentru că nu fac nudism sau altceva mai extravagant chiar dacă unii apelează la piercing şi tatuaje în zone foarte sensibile şi inedite – ci, aş spune că îmi place să-i observ şi ajung să-i admir după ce îi cunosc mai bine.( dacă nu îi cunosc aş fi influenţată de prima impresie care nu e mereu cea definitorie pentru o persoană ). De ex. Minulescu, inclus printe simbolişti a venit cu un aer de nonconformism nu doar în scrierile sale, ci şi în vestimentaţie. Era socotit ostentativ, excentric prin eşarfele lui colorate pe care şi le arbora la gât ca pe un premiu şi pe care şi le flutura nonşalant când conversa, prin ochelarii cu rame groase, pantofii de piele aduşi din Germania, pălăria originală cu boruri largi şi parfumurile fine cu care învăluia atmosfera fecundă a cafenelei literare.
Despre fantezii aş putea spune că fac parte din vis, care la rândul lui e inclus în faza somnului adânc şi care ţine ca şi durată relativ puţin, deşi nouă ni se pare că visăm toată noaptea. Spre dimineaţă avem visele acelea fanteziste, croite parcă după scenarii pline de neobişnuit. Sâmburele de neobişnuit stă ascuns de fapt în carnea obişnuitului. De cele mai multe ori din „ordinar” răsare o sămânţă de extraordinar care dă rod cu ajutorul imaginaţiei, creativităţii, originalităţii.( într-un fel toate fiind sinonime) Tot Cărtărescu în cartea menţionată mai sus spune prin personajul său că sexul însoţit de intimitate este mai bun decît cel fără intimitate. Un joc în care corpurile nu se cunosc este ratat de la început. „Sexul implică o profundă îngustare a conştiinţei, o coborâre adânc sub convenţiile sociale şi etice, o eliberare de tabu-uri, de dezgust, o căutare a plăcerii… Dragostea, cu puternica ei componentă culturală, tinde şi ea să fie înlăturată în cele mai intense momente ale actului sexual, ca parte a carapacei cerebrale ce ne acoperă nuditatea. În multe cupluri fantezia depersonalizării partenerilor, a uitării legăturii dintre ei, intensifică plăcerea erotică. Cu toate acestea, ceva din această legătură psihică dintr-un cuplu adevărat, numită dragoste, ceva esenţial şi despre care se vorbeşte prea puţin, supravieţuieşte şi celei mai devastatoare dezgoliri simbolice…. intimitatea rămâne şi dă actului acestuia violent şi animalic ceva copilăros, înduioşător, ceva pe care ţi-l aminteşti, după ce ai uitat plăcerea, ca pe adevărata bucurie a acelor ore.” Despre fantezii se spunea că nu fac doi bani dacă sunt concretizate, pentru că îşi pierd idealitatea şi devin dezamăgitoare prin amănuntele concrete, lor le stă bine acolo în vise.
Referitor la advertising, copilul rebel de la TV, aş spune că stimulează imaginaţia, dar uneori din prea mult avânt se exagerează şi se cade în grotesc, ridicol( reclamele la pufuleţi de ex. sau multe altele) .Tendinţa de a şoca e evidentă, dar ar fi mai oportun să se insiste asupra mesajului. Unele reclame sunt foarte bine realizate şi ca imagine şi ca mesaj, chiar îmi plac, deşi nu sunt adepta cumpărăturilor sub impulsul recomandării altora.
Vizionarii au fost mereu criticaţi la început cel puţin, ideile lor au fost privite cu reticenţă şi neîncredere. Aşa s-a întâmplat şi când femeile au început să poarte pantaloni, şi atunci când s-a lansat moda hippie, şi în cazul nudiştilor, când s-a lansat feminismul sau a apărut misoginismul, când s-a inventat bicicleta sau automobilul, când au apărut diverse curente literare sau ştiinţifice, când…
Totuşi, multe din ideile revoluţionare de atunci au devenit convenţie ulterior. E vorba de mersul înainte al societăţii, e vorba de evoluţie pe toate planurile aş zice. Se mai pot spune multe, declar subiectul deschis…
Într-un fel am fost o rebelă de când mă ştiu, deşi cei care mă cunosc ar spune contrariul. M-aş apăra spunând că scrisul mă defineşte cel mai bine. Nu am ţinut niciodată să fac ceva doar pentru a fi la modă, idealul meu nu este acela de a poseda material cât mai multe obiecte, ci întotdeauna m-a interesat să stau în preajma oamenilor de calitate, autentici şi inovatori. Am admirat întotdeauna persoanele nonconformiste care nu au fost interesate de” gura lumii”, de faptul că şochează sau te lasă fără replică şi care au realizat lucruri măreţe şi datorită acestui curaj de a-şi asuma perenitatea.( de ex. Galileo Galilei, Leonardo DaVinci, Edison, Einstein etc.). Se poate spune că opoziţia dintre conformism şi nonconformism e efectul generat de unii oameni de a aparţine unei elite, de a ieşi din anonimat, de a se diferenţia de restul, plebea, vulgul şi ca şi moda, trendul trece şi iscă altul, deşi e posibil ca revenirea în topuri să nu mai cuprindă nimic inovator, ci să reitereze aceleaşi idei vechi şi sănătoase inventate de alţii.
” Şi totuşi, orele de singurătate, clipele de nefericire, crizele din viaţă, visele şi reveriile, depresia, situaţiile limită, obsesiile, muzica, îndrăgostirea – toate ne spun altceva. Tot ce te scoate din rutina vieţii tale „reale” îţi arată că, trăind fără reflecţie despre tine însuţi, te duci de fapt în jos pe un topogan de senzaţii, satisfacţii, imagini, bârfe, obiecte, minciună şi strălucire, tot mai departe de nucleul viu al fiinţei tale. Eşti un simplu consumator care se consumă în primul rând pe el însuşi.” (De ce iubim femeile, Mircea Cărtărescu)Sinceră să fiu, mi-ar fi plăcut să trăiesc atunci când cafeneaua literară era la apogeu, poate pe vremea simboliştilor care au fost nişte inovatori veridici. Să ascult glumele estete şi să respir aerul laconic şi plin de miez. Kubler, Terasa Oteteleşanu, Capşa, Cafe de Paix, spaţii cotidiene de comunicare cu publicul. Într-un fel aşa văd eu blogul. Ca o cafenea literară, ca un colocviu polemic dar constructiv, asta ca să răspund la o întrebare mai veche, de ce am ales blogosfera. Poate am ales acest spaţui virtual şi pentru că lângă mine nu mai întâlnesc oameni care să se întrebe ce rost au pe lume sau cine sunt ei de fapt. Trist, dar adevărat. Aş înclina să cred că această stare porneşte de la obişnuinţa de a trăi într-un fel de blazare, într-o lume consumistă şi cu tendinţe acute de globalizare, unde sensul fericirii se reduce la mediocru, utilitar, lipsit de orice aspiraţie ce trece de un materialism standardizat: casă, maşină, loc de muncă cât mai bănos, titluri onorifice cât mai pompoase care să gâdile orgoliul propriu, o familie asigurată financiar, o vacanţă în Hawaii sau măcar la Sinaia,o muncă nu prea creativă, obiecte recomandate la TV sau pe internet cu care se umple tot timpul liber. Cum am insistat în alte postări ale mele, s-a uitat că miracolul vieţii stă în simplitate, firesc, iar darul cu care am fost copleşiţi – de a fi vii, de a exista în minunea lumii- ar trebui să ne stimuleze să fim cât mai conştienţi de noi. Avem nevoie de o fericire imediată, dar şi de cea spirituală, cele două completându-se la un moment dat, cu condiţia să ne dorim acest lucru. Pentru unii idealul ar putea fi o viaţă împlinită şi decentă material, străbătută de elucubraţii fanteziste, nebuneşti chiar, dar necesare pentru ca spiritul să se simtă liber. Am citit despre oameni care, închişi fiind între patru pereţi, din diverse motive absurde şi nedrepte sau din cauza divergenţelor de opinii şi care au îndrăznit să arate lumii că pot fi liberi chiar dacă peste tot în jur erau ziduri, constrângeri, dogme, sofisme şi teorii răsuflate. Unii au plătit crunt pentru asta, dar ei sunt adevăraţii martiri pentru că au reuşit să învingă unul din duşmanii de temut ai omului, singurătatea şi să se ridice deasupra vulgarităţii, grotescului, efemerului. Mi se pare noncorformismul cel mai autentic, de la care pornesc toate acele idei formidabile şi care ne îndeamnă să ne dorim să ieşim din tiparul obişnuit, să fim unici. Edison se temea de întuneric şi a descoperit becul pornind de la un nasture ce-i atârna la haină. 99 % din încercări au eşuat, dar a găsit-o pe cea bună. Dacă se complăcea în convenţional, acel nasture atârnând nu i-ar fi sugerat nimic. Revin la ideea că totul depinde de cât de open minded vrem să fim.
În postarea care mi-a stârnit fluxul de idei, se făcea o clasificare a nonconformismului: vestimentar, fantezii sexuale, artă, advertising.
Despre vestimentaţie aş putea să spun doar că ţine de personalitea şi dispoziţia fiecăruia. Unii se distrează încercând să şocheze şi nu doar la vârsta adolescenţei care se presupune că este o perioadă a tatonărilor pe toate planurile, ci şi după. Personal nu am nimic cu cei care practică acest gen de, să-i zicem exhibiţionism deşi e cam tare termenul – pentru că nu fac nudism sau altceva mai extravagant chiar dacă unii apelează la piercing şi tatuaje în zone foarte sensibile şi inedite – ci, aş spune că îmi place să-i observ şi ajung să-i admir după ce îi cunosc mai bine.( dacă nu îi cunosc aş fi influenţată de prima impresie care nu e mereu cea definitorie pentru o persoană ). De ex. Minulescu, inclus printe simbolişti a venit cu un aer de nonconformism nu doar în scrierile sale, ci şi în vestimentaţie. Era socotit ostentativ, excentric prin eşarfele lui colorate pe care şi le arbora la gât ca pe un premiu şi pe care şi le flutura nonşalant când conversa, prin ochelarii cu rame groase, pantofii de piele aduşi din Germania, pălăria originală cu boruri largi şi parfumurile fine cu care învăluia atmosfera fecundă a cafenelei literare.
Despre fantezii aş putea spune că fac parte din vis, care la rândul lui e inclus în faza somnului adânc şi care ţine ca şi durată relativ puţin, deşi nouă ni se pare că visăm toată noaptea. Spre dimineaţă avem visele acelea fanteziste, croite parcă după scenarii pline de neobişnuit. Sâmburele de neobişnuit stă ascuns de fapt în carnea obişnuitului. De cele mai multe ori din „ordinar” răsare o sămânţă de extraordinar care dă rod cu ajutorul imaginaţiei, creativităţii, originalităţii.( într-un fel toate fiind sinonime) Tot Cărtărescu în cartea menţionată mai sus spune prin personajul său că sexul însoţit de intimitate este mai bun decît cel fără intimitate. Un joc în care corpurile nu se cunosc este ratat de la început. „Sexul implică o profundă îngustare a conştiinţei, o coborâre adânc sub convenţiile sociale şi etice, o eliberare de tabu-uri, de dezgust, o căutare a plăcerii… Dragostea, cu puternica ei componentă culturală, tinde şi ea să fie înlăturată în cele mai intense momente ale actului sexual, ca parte a carapacei cerebrale ce ne acoperă nuditatea. În multe cupluri fantezia depersonalizării partenerilor, a uitării legăturii dintre ei, intensifică plăcerea erotică. Cu toate acestea, ceva din această legătură psihică dintr-un cuplu adevărat, numită dragoste, ceva esenţial şi despre care se vorbeşte prea puţin, supravieţuieşte şi celei mai devastatoare dezgoliri simbolice…. intimitatea rămâne şi dă actului acestuia violent şi animalic ceva copilăros, înduioşător, ceva pe care ţi-l aminteşti, după ce ai uitat plăcerea, ca pe adevărata bucurie a acelor ore.” Despre fantezii se spunea că nu fac doi bani dacă sunt concretizate, pentru că îşi pierd idealitatea şi devin dezamăgitoare prin amănuntele concrete, lor le stă bine acolo în vise.
Referitor la advertising, copilul rebel de la TV, aş spune că stimulează imaginaţia, dar uneori din prea mult avânt se exagerează şi se cade în grotesc, ridicol( reclamele la pufuleţi de ex. sau multe altele) .Tendinţa de a şoca e evidentă, dar ar fi mai oportun să se insiste asupra mesajului. Unele reclame sunt foarte bine realizate şi ca imagine şi ca mesaj, chiar îmi plac, deşi nu sunt adepta cumpărăturilor sub impulsul recomandării altora.
Vizionarii au fost mereu criticaţi la început cel puţin, ideile lor au fost privite cu reticenţă şi neîncredere. Aşa s-a întâmplat şi când femeile au început să poarte pantaloni, şi atunci când s-a lansat moda hippie, şi în cazul nudiştilor, când s-a lansat feminismul sau a apărut misoginismul, când s-a inventat bicicleta sau automobilul, când au apărut diverse curente literare sau ştiinţifice, când…
Totuşi, multe din ideile revoluţionare de atunci au devenit convenţie ulterior. E vorba de mersul înainte al societăţii, e vorba de evoluţie pe toate planurile aş zice. Se mai pot spune multe, declar subiectul deschis…