Google images
Ei își ancoraseră speranțele în portul vieții, cu credința că aceasta nu-i va dezamăgi. Simțeau în nări aroma începutului de drum, iar obstacolele nu mai erau resimțite așa acut. Au ales să fie liberi și să navigheze pe marea grijilor, cu aceeași răbdare și încredere nestrămutată a vechilor preoți egipteni. Elixirul se afla în apropiere, iar ei, întindeau plasele pentru a prinde orice urmă de curaj, omenie și viață. Destinul le număra minutele sacadat, pentru a le demonstra că nu e crud, ci doar just. El nu dorea sufocarea spiritului, ci libertatea lui. Iar ei, epuizați de cazne și încercări sisifice, simțeau cum dorințele le curg neîncetat prin vene, ca la început. Așteptarea le strângea oasele într-o încleștare acerbă, iar veninul strâns în timp, fierbea cu intensitate. Răbufnirea se anunța demolatoare, dureroasă. Încrâncenarea cu care luptau pentru a ajunge la mal, ar fi cucerit până și inima celui mai sălbatic pământean. Se simțeau pierduți, deși iubirea dintre ei, ar fi trebuit să-i salveze. Rătăceau în derivă pe oceanul acela, căutând soluții, iar malul întrevăzut a zdrobit în cele din urmă, un suflet prea naiv și credul, un sacrificiu închinat zeilor de pretutindeni. De-abia ajunseră la țărm, iar barca a fost părăsită în nisipul umed. Naufragiații vieții și-au afundat tălpile în apa din care ieșeau aburi, la primele ore ale dimineții, uitând pentru o clipă de toate angoasele, iar țipătul strident al pescărușilor anunța o nouă zi. Peisajul din jur îndemna la meditație. Era o liniște de început de lume, iar vegetația luxuriantă, de un verde intens, îi invita la explorare.
Mai aveau oare curajul să facă acest pas? Sau erau pregătiți să renunțe la tot? Ramurile groase ale arborilor seculari, îi invadau din toate părțile. Parcă cineva anume pregătise minuțios acel aranjament, cu scopul precis de a impresiona, de a duce la smerenie, dar ochii lor nu mai puteau vedea decât neîmplinirile. Supraviețuitorii, copleșiți de viața ce pulsa prin toate arterele „junglei”, nu-i mai auzeau bătăile, deveniseră imuni la frumos. Apoi, după ce au abandonat câteva bucăți din ei și se simțeau sfărâmați-pulbere, au îngenunchiat și au adus ofrande de mulțumire, lipindu-și frunțile de nisipul ce începea să se încălzească. O altă grijă le ardea acum mințile, iar bogăția aceea nu putea să o estompeze.
Oare cum vor cuceri acea sălbăticie, pentru a ajunge „acasă”? Era o enigmă care plutea dezordonat, în acea relativitate în care au crezut că văd eternitatea… Ce iluzie tristă!
Se vor lăsa în voia curentului…