José Saramago, unul dintre cei mai controversaţi scriitori contemporani, a încetat din viaţă pe 18 iunie, la vârsta de 87 de ani. Laureat al Premiului Nobel pentru literatură, el a fost, deopotrivă, hulit şi adorat în Portugalia natală.
Saramago s-a născut pe 16 noiembrie 1922 într-o familie de ţărani săraci care nu aveau nici un petec de pământ, în satul Azinhaga din provincia Ribatejo, aflat la câteva sute de kilometri de Lisabona. „Părinţii mei se numeau José de Sousa şi Maria da Piedade”, scrie Saramago în autobiografia sa. „José de Sousa ar fi fost şi numele meu dacă funcţionarul stării civile nu ar fi fost plin de zel şi nu ar fi adăugat pe certificatul meu de naştere şi porecla cu care tatăl meu era cunoscut în sat, «Saramago». Trebuie să explic că Saramago este numele unei buruieni cu care pe vremea aceea se hrăneau oamenii foarte săraci. De-abia când m-am dus la şcoală, la 7 ani, am aflat că pe certificatul meu de naştere este trecută şi porecla tatălui meu şi că numele meu complet este José de Sousa Saramago.”
Scriitorul care a făcut prin toate romanele sale o pledoarie strălucită pentru fantasmele lucrurilor aproape imposibile care planau asupra unei vieţi explicabile ca fenomen fizic, a lasat în urmă un destin excepţional şi o serie de parabole de neuitat.
„Lasă-te condus de copilul ce erai… Un e-mail nu poate exprima sentimentul unei lacrimi.”
„Va exista întotdeauna un mâine pentru a rezolva problemele care azi păreau să nu aibă soluţie.” …“Nimic nu e sigur. Doar moartea. ..”Fără moarte nu exista înviere şi fără înviere nu există Biserica.”
Intermitenţele morţii
„Momentele nu vin niciodată târziu sau devreme, vin când le bate ceasul, al lor, nu al nostru. …Aşa e viaţa, e în mare parte făcută din lucruri care se termină, dar şi din lucruri care încep….La urma urmei, mergem odată cu timpul, în timp, şi niciodată în afara lui, oricât ni s-ar reproşa că rămânem pe dinafară. … În chestiuni de inimă şi sentiment, surplusul e întotdeauna preferabil absenţei….Am şti mai mult despre complexităţile vieţii dacă i-am studia cu sârg contradicţiile în loc să ne pierdem timpul cu identităţile şi coerenţele ei, acestea au obligaţia să se explice singure.” … Fiecare citeşte în felul lui, îşi inventează o manieră proprie, unii îşi petrec toată viaţa citind fără să treacă vreodată dincolo de lectură, rămân lipiţi de pagină, nu pricep că vorbele sunt numai pietre puse pentru a traversa curentul unui râu, sunt acolo doar ca să putem ajunge pe celălalt ţărm, celălalt ţărm contează.”
Peştera
„În adâncul nostru este ceva care n-are nume, acest ceva suntem…. Răspunsurile nu vin întotdeauna când sunt necesare, de multe ori se întâmplă ca singurul răspuns posibil să fie să rămâi în aşteptare…. Vrei să-ţi spun ce cred, Spune, Cred ca n-am orbit, cred că suntem orbi, Orbi care văd, Orbi care, văzând, nu văd. ..
Din aluatul ăsta suntem făcuţi toţi, jumătate indiferenţă, jumătate răutate. ..Evident, aici nimeni nu se mai poate salva, orbire e şi asta, să trăieşti într-o lume unde s-a terminat speranţa…Dacă înainte de fiecare gest am încerca să-i prevedem toate consecinţele, să le cântărim serios, mai întâi pe cele probabile, posibile, cele imaginabile, n-am reuşi să ne urnim un pas din locul unde primul gând ne-a făcut să ne oprim.”
Eseu despre orbire
O povestire pe care Saramago a inserat-o în romanul Intermiţentele morţii, cu scopul de a defini anumite caracteristici ale fiinţei umane şi de a face apel la morală şi care rămâne drept moştenire celor care îi citim romanele.
„Era odată, în vechea ţară a poveştilor, o familie în care era un tată, o mamă, un bunic care era tatăl tatălui, şi acel copil deja menţionat, de opt ani, un băieţaş. Ei, bine, bunicul era foarte în vârstă, de aceea îi tremurau mâinile şi scăpa mâncarea din gură când stăteau la masă, ceea ce îi enerva mult pe fiu şi pe noră, care îi spuneau mereu să aibă grijă de ceea ce făcea, dar bietul bătrân, oricât se străduia, nu reuşea să-şi controleze tremurul, cu atât mai puţin dacă îl certau, iar rezultatul era că murdărea mereu faţa de masă sau scăpa mâncarea pe jos, ca să nu mai vorbim de şervetul pe care i-l legau la gât şi pe care era nevoie să i-l schimbe de trei ori pe zi, dimineaţa, la prânz şi seara. Aşa stăteau lucrurile şi fără nici o perspectivă de ameliorare când fiul hotărî să termine cu situaţia dezagreabilă. Apăru acasă cu o strachină de lemn şi-i spuse tatălui: Începând de azi vei mânca din asta, te aşezi pe pragul uşii pentru că e mai uşor de curăţat şi astfel nora dumitale nu va mai trebui să se îngrijească de atâtea feţe de masă şi de atâtea şervete murdare. Şi aşa a fost. Dimineaţa, la prânz şi seara, bătrânul, aşezat singur pe pragul uşii, ducând mâncarea la gură cum putea, jumătate se pierdea pe drum, o parte din cealaltă jumătate i se scurgea în jos pe bărbie, nu mai rămânea mare lucru în cele din urmă să-i alunece prin ceea ce vulgul numeşte gâtlej. Nepotului nu părea să-i pese de tratamentul urât pe care i-l aplicau bunicului, îl privea, apoi îi privea pe tata şi pe mama, şi continua să mănânce ca şi cum n-ar fi avut nimic de-a face cu ceea ce se petrecea în jur. Până ce, într-o după-amiază, când se întoarse de la muncă, tatăl îl văzu pe fiu meşterind cu un briceag o bucată de lemn şi crezu că, aşa cum era normal şi obişnuit în acele vremuri îndepărtate, copilul îşi construia o jucărie cu mâinile lui. A doua zi, însă, îşi dădu seama că nu era vorba de un cărucior, cel puţin nu se vedea vreun loc unde i s-ar fi putut monta roţi şi atunci întrebă: Ce faci? Băiatul se prefăcu că nu auzise şi continuă să scobească în lemn cu vârful briceagului, asta se întâmpla pe vremea când părinţii se speriau mai puţin şi nu alergau să ia din mâna copiilor un instrument atât de util pentru confecţionarea jucăriilor. N-ai auzit, ce faci cu băţul acela, întrebă din nou tatăl, şi fiul, fără să-şi ridice privirea de la ceea ce făcea, răspunse: Fac o strachină pentru când vei fi bătrân şi-ţi vor tremura mâinile, pentru când te voi trimite să mănânci pe pragul uşii, aşa cum aţi făcut cu bunicul. Au fost vorbe sfinte. Ceaţa de pe ochii tatălui se risipi, acesta văzu adevărul şi lumina sa, şi imediat se duse să-i ceară iertare celui ce-i dăduse viaţă, iar când sosi ora cinei, cu propriile lui mâini îl ajută să se aşeze pe scaun, cu propriile lui mâini îi duse mâna la gură, cu propriile lui mâini îi şterse cu blândeţe bărbia, pentru că el încă o putea face, iar dragul lui tată nu. Despre ceea ce s-a petrecut după aceea nu se mai povesteşte, dar din surse foarte sigure ştim că, dacă e adevărat că lucrarea băieţaşului a rămas neterminată, tot atât de adevărat este şi faptul că bucata de lemn continuă să se afle pe acolo pe undeva. Nimeni n-a vrut s-o ardă sau s-o arunce, fie pentru ca învăţămintele pildei să nu cadă în uitare, fie pentru cazul în care cuiva i-ar veni într-o zi ideea de a termina lucrarea, eventualitate nu total imposibil de a deveni realitate dacă ţinem seama de capacitatea enormă de supravieţuire a pomenitelor laturi obscure ale naturii umane.”
Să-ţi fie ţărâna uşoară maestre şi să veghezi asupra noastră cu blândeţe !