octombrie 2011 – Pagina 3 – Jocul ideilor în ipostaza zilnică a eu-lui

Life in pictures – Umbrele de soare

Un punct de vedere

Înrăiţi de lumea în mijlocul căreia trăim, cu timpul unora dintre noi începe să ne placă să fim răi. Sunt convinsă că bădăranii nu sunt aşa din naştere. Sunt şi ei bieţi oameni la care s-a urlat şi care au fost umiliţi de când se ştiu. Au devenit scârboşi pentru că au simţit pe pielea lor că nu mai ţine să fii drăguţ cu ceilalţi, de fapt nu rentează, iar ei sunt interesaţi de profitul imediat.

În toate straturile sociale şi la toate nivelurile, românii îşi sunt proprii călăi şi propriile victime, într-o societate alienată psihic, o societate isterică.

Astăzi, ridicarea tonului şi bătaia cu pumnul în masă sau în piept – depinde de piept – au devenit un blazon al ADN-ului prostiei crase. Unii românii de când se ştiu au avut un cult habotnic pentru ridiculizare şi au reuşit să ridice băşcălia la rang de virtute, considerând că hazul de necaz le va rezolva problemele ce ţin mai degrabă de un bun simţ elementar. Unii au impresia greşită, bineînţeles, că doar ce emit ei este bun şi cu miez, nu poate fi vorba de empatie sau măcar de faptul că oamenii sunt diferiţi şi fiecare poate avea propriile opinii, nevoi sau preferinţe, mai ales că toţi au aceleaşi drepturi ca şi cel/cea care se crede centrul universului. Nimic nu-l poate perturba pe cel/cea care începe un monolog urlător şi plin de grosolănie, eventual o ignorare vizibilă sau chiar retragerea discretă din cadrul marcat pentru desfăşurarea „spectacolului” gratuit. Îmi plac oamenii dezinvolţi, dar unii exagerează sau încurcă termenii şi cad în cealaltă latură şi devin de-a dreptul nesimţiţi.

Înainte, pe vremea comunismului nu puteai să spui ce gândeşti, erai chiar circumspect şi cu proprii prieteni. Acum, s-a dat liber la exprimare, iar toate lichelele şi pramatiile cred că au ceva de spus. Mai greu este cu cei care sunt în formare, copiii, din care unii, chiar se străduiesc să devină oameni de încredere ai societăţii, dar li se taie aripile şi elanul şi ajung să împrumute din bădărănia ce este tot mai expusă şi mediatizată.

Sursa foto

Am uitat să fim oameni? Mai ştim definiţia acestui cuvânt? Când am fost ultima dată doar în ipostaza de a fi OAMENI? De unde dorinţa aceasta nestăvilită doar de a acumula şi de a merge ca într-un iureş? Spre ce alergăm cu atât patos şi uitare de noi? Poate sunt întrebări fără răspuns, dar ele există şi sunt convinsă că se află pe buzele mai multor oameni, dar nu sunt rostite.

Chiar şi emblematicul Don Quijote avea un ideal! Tragedia lui a fost că nu şi-a dus până la capăt lupta cu morile de vânt, a renunţat şi s-a resemnat să fie numit nebun. Noi mai avem idealuri, valori? Mai ştim pentru ce luptăm, uneori zilnic, cu morile de vânt?

E doar un punct de vedere, puţin deplasat poate, pentru unii, dar foarte subiectiv şi care reflectă ceea ce contemplu uneori zilnic, fără putinţa de a îndrepta ceva, din păcate! Unii vor spune că aşa a fost întotdeauna şi că nu este oportun să am asemenea idei ce-mi bântuie prin cap. Alţii, vor spune că idealul lui Don Quijote era frumos, tocmai pentru că nu ţinea morţiş să-l atingă, adică era intangibil. Trebuie să recunoaştem însă, că toţi tindem spre perfecţiune, deşi suntem atât de perfectibili! Ar fi mai simplu dacă nu ne-am mai strădui atât să demonstrăm ceva, ci doar să trăim cât mai frumos posibil. Credeţi că mai avem o şansă într-o lume isterică şi alienată psihic?

Cum spuneam, e doar un punct de vedere şi trebuie să-l luaţi ca atare! 🙂

Nu e o lectură tocmai plăcută pentru duminică, dar cei care vor citi şi mă ştiu de mai mult timp de prin blogosferă, mă vor ierta. Sunt sub influenţa unor evenimente recente şi care dor încă. În rest, vă doresc sănătate deplină şi evitaţi pe cât posibil the dark side! 🙂

În căutarea parfumului nobleţii

Caut răspunsuri, caut oameni cu înfrigurare şi mai ales nobleţea din ei. E tot mai greu să găseşti acea distincţie şi eleganţă sufletească ce întregesc sublim materialul diafan din care e compus un om. Unde s-au ascuns acele calităţi şi comportamentul distinct ce caracteriza omul cândva? Gândindu-te la nobleţe, a-i fi tentat să visezi la un nobil cavaler sau la o prinţesă medievală, neaparat de sânge albastru sau poate, dacă eşti mai pragmatic şi realist, ţi-ai putea dori doar să cunoşti o persoană plină de generozitate, mărinimie, eleganţă. Dacă acea persoană ar fi de genul masculin ar trebui să-l scoată din anonimat cavalerismul şi distincţia. Evident că simplitatea, în cazul oricărui gen, este un atribut al nobilităţii, iar noi, oamenii, în încăpăţânata dorinţă de a părea „nobili” uităm. Unii chiar se infatuează aşa de grosolan, încât urâtul îşi scoate colţii şi proiectează imagini ridicole dar care se hazardează totuşi să pară „nobile”. Mai uităm şi că libertatea cea mai scumpă este aceea a conştiinţei, a gândirii şi este suprema nobleţe a omului care e om. Unii, cu tendinţe vădite de caste, posesori de diverse „feude” sau titluri, descendenţi direcţi ai unor aristocraţi au aceste privilegii asigurate şi vrând-nevrând îi înnobilează. Însă aceste titluri care le conferă drepturi absolute asupra unor posesii, nu le dă din păcate şi acea supremă nobleţe de care aminteam mai sus. Aceea trebuie singuri să şi-o asigure. Francezii spun: Noblesse oblige şi au dreptate. Nu poţi răspunde altfel unei sensibilităţi deosebite, unui comportament ireproşabil şi unei ţinute corecte decât cel puţin la fel. Însă, sunt oameni, din păcate tot mai mulţi, care nu mai pun preţ pe dictoane ca cel menţionat sau cum ar fi: Omoară-ţi duşmanii cu bunătatea ta!, pentru că, spun ei, nu mai sunt actuale. În prezent, se apelează la dictoane gen ochi pentru ochi, dinte pentru dinte şi totul este un soi de întrecere cine ajunge primul la finish. Începând cu primele ore ale dimineţii şi până seara târziu, totul este un sprint. Trăim în fugă, mâncăm în fugă, iubim în fugă, dormim în fugă şi uităm în final spre ce anume alergăm cu atât patos şi uitare de noi. În aceste condiţii, e tot mai greu să găseşti parfumul nobleţii. Această lume ahtiată după senzaţional, după lucruri desuete şi după un ridicol demn de fabulele lui Grigore Alexandrescu sau La Fontaine nu mai îndrăgeşte nobleţea, chiar te satirizează crunt dacă tu încerci să o faci. Acei care se coboară la cele mai întunecate şi joase etaje ale uitării de ei şi scot la iveală o grosolănie crasă murdărind iremediabil conceptul însuşi de a fi pentru cel mai pragmatic şi zice-se mai realist, a avea, îţi stârnesc dorinţe lăuntrice de a le trage nişte perechi de palme pentru a-şi aminti cine sunt şi, uite aşa, uiţi cu desăvârşire de nobleţe fiind încurcat de gânduri răzbunătoare şi intolerante. Evident că îţi pot doar stârni acele dorinţe lăuntrice, nu e cazul să le şi pui în aplicare!

Parfumul nobleţii în viziunea proprie, ar avea mirosul inconfundabil al simplităţii şi bunătăţii, aroma proaspătă a libertăţii conştiinţei şi a gândirii, ar fi cu accente puternice de sensibilitate şi generozitate, iar notele mai înalte şi de final ale parfumului ar fi evidenţiate printr-o conduită corectă şi verticală. Să nu uităm că „singurul domeniu în care cuceritorii capătă nobleţe este dragostea!” cum spunea literatul Vasile Ghica.

Cum spuneam încă de la început, greu de găsit acel parfum al nobleţii. Voi l-aţi găsit?

Vă dedic o fabulă şi o melodie plină de nobleţe ce se asortează foarte bine cu tema de astăzi. Cer senin în suflet!
Catârul ce-şi laudă nobilitatea

„Catârul unui părinte
Cu proastele lui cuvinte
Noblețea
își lăuda,

Zicînd fără încetare

Că de o virtute mare

Exempluri
mumă-sa da,

Că ea a fost la războaie,

Că la cutare bătaie

Singură a
biruit,

Și că l-a ei privire,

Oricare om cu simțire

De tot
rămînea uimit;