Străzi, străzi, prea multe şi alambicate, dar atât de dragi şi primitoare. De prea mult timp mergeam şi chiar dacă peisajul se schimba nu-l recunoşteam pe cel pe care îl căutam. Ţin foarte bine minte parfumul ispititor al florilor de tei ce-mi alintau simţurile, verdele crud ce mă întâmpina şi parfumul iubirii, nişte parfumuri inconfundabile, dragi şi memorabile. Toate străzile acelea aveau mireasma pură a dragostei ce s-a înfiripat între noi. Atunci, la început, totul era mai simplu, mult mai simplu, mai inocent şi mai firesc, iar străzile aveau un aer interbelic, uşor melancolic şi o frenezie a vieţii mult mai evidentă. Era suficient să ne ţinem de mână şi să mergem de-a lungul lor, povestind, visând, iubind. Vieţile oamenilor din spatele gardurilor curgeau nestingherite şi erau oarecum martori fără voie a unor sentimente nobile, martorii unei poveşti de dragoste. Florile şi copacii ne flancau de o parte şi de alta paşii pe străzile liniştite şi frumoase, îndemnându-ne la apropiere. Natura era oriunde prezentă cu ţinta ei brutală şi sublimă. Sunt imagini vii, care strălucesc ca focul, sunt divine, prin puterea lor de rememorare: ţipetele scurte, goana prin iarbă, mijlocul prins din zbor, vorbirea de rând ce pare o melodie, cireşele smulse de la o gură la alta, şoaptele calde picurate în urechi, sărutările furate la colţuri de străzi. Dacă ar putea vorbi, străzile ar avea atât de multe de povestit despre paşii oamenilor care le-au străbătut, despre urmele de roţi ce le-au rodat de-a lungul timpului, despre iubirile la care au fost martore. Fiecare pas, fiecare urmă de roată ce s-a perindat a însemnat ceva, a contribuit la farmecul acelei străzi, a lăsat o amprentă ce a construit un arc peste timp şi toate acestea se văd în „ridurile” de pe şosele, în gropile de pe străzi. Fiecare piatră, fiecare pavaj, fiecare colţ ar putea povesti despre istorii trecute şi trăite care au transformat lumea. Străzile vechi au parfum de amintiri, de nostalgie, de flori, de iubire, au miros de amalgam de anotimpuri, de culori şi stări. Străzile noi sunt mai reci, mai improprii pentru că predomină betonul, fără urmă de verdeaţă şi parfum melancolic. Cândva pe străzile vechi au trecut trăsuri şi automobile cu domniţe şi cavaleri la şosea pentru a se distra. Pe străzile noi trec maşini moderne cu viteză ameţitoare fără să mai savureze viaţa ce creşte de o parte şi de alta pentru că nu mai este timp de aşa ceva. Alergăm în goană spre o destinaţie pe care nu o conştientizăm aşa cum ar trebui. Păcat! Păcat de străzile vechi care încă mai există în unele oraşe şi de oamenii care încă mai caută fiorul…Ei au rămas undeva suspendaţi în timp şi evocă imagini, se refugiază din calea nefirescului.
În sfârşit recunosc strada căutată, mă apropii de poarta casei şi sunt invadată de mirosul strugurilor copţi şi a merelor, de parfumul copilăriei dragi şi a primei iubiri şi un zâmbet îmi înfloreşte pe faţă. Ce plimbare!
Îmi desenam un zâmbet în cafea şi eram hotărâtă să merg cu el pe faţă toată ziua. Răcoarea dimineţii mi-a împresurat capul cu un evantai al memoriei plin de duioşie ce a reuşit să-mi trezească toate simţurile. Gânduri alambicate zburau nestingherite şi erau amestecate într-un malaxor al timpului neiertător. Deodată, ceva ce semăna cu o revelaţie, mi-a confirmat pentru a nu ştiu câta oară, zădărnicia atâtor lucruri pe care noi le credem importante. Brusc, acest monstru pasiv, realitatea, nu mai era mort, uşor de manevrat sau plin de mârşăvie, ci era umil până la ferocitate şi nu mai era orientat spre plăcere. Nimic nu mai era ca înainte. Eul propriu se simţea din nou o victimă a împrejurărilor, iar cel imaginar, o puşlama simpatică înzestrată cu un puternic simţ moral şi cu un murmur tâmp lipit pe faţă. Asistenta eului, conştiinţa, îmi şoptea pe sub aburii de cafea despre sentimentul injustiţiei ce mocnea în adâncuri, dar realizam tot mai mult că nu puteam să calc în picioare o floare atunci când aveam loc să calc alături. Nu aş mai fi fost eu! Aroma tare a cafelei împletită cu caimacul generos mi-a deocheat gândurile sinistre şi o linişte lăuntrică, cea din spatele zgomotului mental, m-a făcut să iau din nou contactul cu mine însămi. Lumina pastelată a răsăritului a făcut liniştea deplină, iar armoniile intime ale eului propriu şi-au întins aripile spre iubirea şi bucuria din spatele durerii.
Articol inspirat de cele 12 cuvinte propuse de clubul psi cu care îmi place să mă joc, dar pe care nu reuşesc să le înscriu în tabel în timp util, din păcate…
