E din nou dimineaţă! Aromele tari de cafea mă dezvelesc de caldele cearceafuri şi mă atrag ademenitor în bucătăria scăldată în culorile pastelate ale unui început glorios de zi! O zi nou-nouţă! În drum, m-am oprit la baie pentru toaleta de dimineaţă, repetând paşii în gând. Era tot mai evident că noul are un luciu metalic, surprinzător, iar lumina de la primele ore e fascinantă, mai ales când se joacă ritmat pe fondul unor pereţi crem. Portocaliul, albul şi cremul gresiei şi faianţei mă îndemnau să-mi fac încălzirea. Începea un nou dans ameţitor printre obstacole. Umblam pe vârfuri, însă stăteam în poziţie de drepţi în aşa fel încât, centrul de greutate să fie distribuit în mod egal pe ambele picioare. Pieptul înainte şi dans: am băgat toasterul în priză, apoi două felii de pâine au intrat în lăcaşul potrivit. Uşile frigiderului s-au deschis parcă singure şi am luat caşcavalul şi şunca presată. Am mai luat şi două ouă pentru a le fierbe. 1, 2, 3, capul uşor spre stânga, mâinile aşezate simetric pentru o ţinută frumoasă! Bluza de mătase, fusta cambrată de stofă, dresurile, pantofii şi zâmbetul deja destins mă purtau într-un fel de vals lent, ca de dimineaţă.

– Masa e gata!

– Vin imediat!

Nu e un secret că îmi place să gătesc pe muzică! Muzica bună mă stimulează să fac inovaţii în bucătărie. În familia noastră muzica şi mâncarea au făcut mereu casă bună şi toate amintirile mele din copilărie au legătură cu nişte arome înnebunitoare pe ritmuri fie de vals, fie de tango sau latino, uneori de cadril, blues sau reggae, în funcţie de felul pregătit şi de oră. Bunica mea mereu spunea că trebuie neaparat să asculţi muzică pentru a fi într-o dispoziţie de zile mari. Dar ea îşi petrecea cam tot timpul în bucătărie şi astfel, asculta radioul toată ziua. De gătit, nu mai spun, pregătea numai nişte delicatese. Şi, mereu în bucătăria copilăriei mele au fost arome fie de cozonac proaspăt scos din cuptor, fie de alte prăjituri minunate, sărmăluţe sau friptură, accesorizate cu o mămăligă galbenă şi rotundă ca soarele, ciorbiţe şi sufleuri. Îmi amintesc şi de faimoasele ei turte care iniţial se întindeau pe perne şi apoi erau coapte pe plită. Se muiau în sirop cu rom şi se tapetau cu zahăr amestecat cu mirodenii şi nucă din abundenţă. Erau un deliciu! Dar alta era specialitatea casei. Ciorbele şi supele erau foarte apreciate de musafiri, la fel şi friptura şi sărmăluţele, dar sufleul din conopidă era ceva inedit, era specialitatea casei. Din două conopide mari desprinse în bucheţele, ouă, brânză, lapte şi făină rezulta un sufleu elegant ce stătea la cuptor, cam mult timp pentru chibiţii de pe margine.

Dintre dulciuri preferatul nostru era tortul de mere. Bunica şi mama mai făceau şi cremă de zahăr ars, prăjituri laborioase ce presupuneau coacerea pe fundul tăvii a foilor, cum ar fi Albă ca Zăpada , Toboş Tort,  prăjitura cu miere de albine, sau cea cu suc de roşii, marlene, negrese sau alte bunătăţi care şi astăzi îmi aduc un zâmbet mare pe faţă. Procesul tehnologic necesita mult timp cam la toate preparatele, dar bunica sau mama, deşi erau epuizate, se bucurau când toată lumea gusta din ele. Când era vorba de cozonac, era un întreg ritual. Toate ingredientele erau la temperatura camerei, se frâmânta energic aluatul până făcea beşicuţe, apoi ce lăsau cozonacii la crescut în tavă şi se ascundeau vederii în cuptor, iar rezultatul era uimitor: nişte dolofani copţi şi apetisanţi. Aromele acestea îmi gâdilau papilele olfactive la fiecare Crăciun, Paşte sau Revelion petrecut în sânul familiei. Nu concepeam sărbătoare fără aroma de cozonac alături. Era acel ceva, fără de care, atmosfera de sărbătoare nu era deplină, rotundă. Şi din fericire, tradiţia se păstrează.
Ţin minte că uneori, temperatura cuptorului nu era cea optimă şi se mai ardeau pe fund sau se rumeaneau prea tare deasupra. Era o muncă titanică, iar când am ajuns la casa mea, am avut grijă să-mi cumpăr un cuptor incorporabil performant şi o maşină de spălat bună, mai întâi de toate.

A urmat la scurt timp un frigider spaţios în care să încapă toate visele şi dorinţele noastre comestibile. Surprizele neplăcute nu au ce căuta în bucătărie, mai ales după o zi obositoare de muncă. Astfel, dansul ecotech mă poartă în paşi uşori spre un buton, cel de la cuptorul incorporabil, după ce am adăugat toate ingredientele într-un vas yena. Plutesc apoi spre maşina de spălat rufe, ating din nou un buton şi programul începe. Scot din frigider toate ingredientele pentru o masă copioasă, iar poziţia corpului o menţin relaxată.

Mă îndrept spre bucătărie într-un paso doble dinamic şi expresiv imitând drama matadorilor spanioli. Ridic mâinile, îmi îndrept poziţia corpului, iar tălpile paralele cu solul iniţiază o rotaţie. Totul e simplu şi natural, iar dansul curge fluid, uşor. Şoldul şi umărul încep o rotaţie firească muzicii ce cântă în surdină, iar eu nu ştiu de ce, mă gândesc la swing. Şi parcă îl şi aud…

Nici un miros nu invadează spaţiul intim şi plăcut al bucătăriei mele, pentru că, partenerul ales este unul de încredere. Armonia şi echilibrul sunt necesare pentru a pregăti nişte mâncăruri minunate. Cuptorul Hotpoint Ariston din categoria incorporabile, mă ajută să programez cu grijă toate etapele.

Porneşte înainte să ajung acasă, se spală singur şi se opreşte la ora stabilită de mine, doar prin atingerea unui buton. E sublim! Dacă vreau să-l transform în rotisor sau grătar, totul se rezolvă prin apăsarea a două butoane! Papucii de casă, pufoşi şi comfortabili se transformă şi ei în pantofii de dans ai unei Cenuşărese norocoase, pregătită să cucerească ringul din bucătăria spaţioasă.

Pe plita incorporabilă Bosh fierbe cuminte un borş moldovenesc autentic, ca la mama acasă.

Soarele văratec era necruţător lansând promisiuni în orice colţ verde de parc şi scruta circumspect orice start de chiul, ca un veteran al lâncezelii ce era, dar liceenii erau nevoiţi să meargă la ore şi să înveţe cu spor. Oricum era inutil să încerce vreo evadare, pentru că, profesorii de serviciu erau ca vulturii pe cer, la intrarea în liceu, iar nea Pandele, paznicul de la poartă era din tagma lor. Mirela şi Cătălina erau prietene bune, deşi la clase diferite. Fiecare avea ceva numai al ei, cu tot cu vise şi idealuri, ca orice adolescent care se respectă. Una dintre ele era la clasa de limbi moderne, iar cealaltă la filologie. Prietenia dintre ele s-a înfiripat firesc, dar în cadrul unei serate dansante. La acel liceu se organizau sporadic şi seri cu muzică, spre deliciul tinerilor doritori şi de distracţie, nu doar de învăţătură. Era un respiro dorit şi apreciat de cei care erau buni şi la învăţătură. Mirela şi Cătălina s-au cunoscut prin intermediul unei fete, iar de atunci erau nedespărţite. Prin pauze se întâlneau mai mereu, fiind oprite doar de un etaj. Colindau holurile, mergeau în vizită la alte clase, spuneau glume, discutau, iar în ultimul timp ajunseseră să pândească şi băieţi. De obicei mai mari decât ele! Era mai fascinantă căutarea detaliilor despre băieţii mai mari şi de la clase de real, eventual, care păreau inaccesibili. Culmea este că au ajuns în situaţia paradoxală de a se îndrăgosti de acelaşi băiat. Treceau zilnic prin faţa clasei lui, îl spionau şi adunau amănunte despre ce cuceriri a mai făcut, la ce concursuri şi  activităţi a mai participat. Totul a început inocent, în seara în care el a prezentat balul bobocilor. Era elegant, natural, cu părul şaten deschis şi cu o dantură perfectă. Zâmbea mereu, iar ochii lui negri parcă erau nişte mure în pârg. Pe atunci Mirela şi Cătălina suspinau fiecare în alt colţ şi-l admirau pe Făt-Frumosul de la matematică-fizică, în tăcere. Nu ştiau că Vlad era deja cuplat cu o colegă de clasă şi tare au mai suferit când au aflat. Colega era frumoasă ce-i drept, dar un cusur tot i-au găsit: avea probleme cu tenul. Avea un păr lung impresionant, un corp de zână minionă, iar el era înalt, tras prin inel de zvelt, iar faptul că ieşeau împreună prin oraş şi erau uneori impreună şi pe holurile liceului, nu le-a descurajat pe cele două fete unite prin aceeaşi suferinţă, să viseze. Şansele ca să se uite măcar la una din ele erau destul de restrânse, fiind deja ocupat. Era o enigmă cum de se uita la o fată cu probleme aşa evidente cu tenul. Ştiau că majoritatea adolescenţilor au la un moment dat neplăceri de acest gen, dar faptul că ele au fost încă ocolite de probleme mai grave, le făceau extrem de răutăcioase şi intransigente. Se protejau pentru a avea o piele sănătoasă şi un chip luminos cu gama Gerovital Stop Acnee de la firma Farmec, în care aveau o încredere oarbă, fiind folosită de generaţii în familiile lor şi în plus, aveau şi o alimentaţie echilibrată. Oare fata aceea nu ştia toate acestea? La o privire mai atentă chiar era drăguţă. Acnea îi distribuise câteva pete roşii pe chip, destul de inestetice, iar trăsăturile frumoase ale feţei erau estompate în acest fel. Păcat! În rest, era absolut adorabilă, deşi cu doi ani mai mare decât ele.

Iniţial li se crease şi impresia că Vlad este extrem de arogant şi superficial, dar aflând amănunte de genul că a luat locul II la olimpiada de engleză şi locul I la cea de matematică, că în timpul liber cântă şi la chitară, curiozitatea lor era la cote alarmante. După ceva timp ajunseseră să-l ignore pentru că părea oarecum plin de sine, genul de puşti isteţ care făcea preselecţii pentru prietenii. Vorbea cu toată lumea, dar de fapt se iubea pe sine cel mai mult. S-au întâmplat şi două evenimente oarecum intrigante, iar cele două prietene nu ştiau cum să procedeze. Mirela de exemplu, era de serviciu la uşă la liceu în una din zile, iar clasa lui Vlad tocmai avusese ora de sport. Elevul de serviciu nu are voie să dea drumul nimănui până nu se sună de ieşire, dar unii băieţi de la mate-fizică au speculat faptul că este o fată la uşă şi au început să facă presiuni. Mirela era fermă pe poziţie, iar când Vlad a vrut să treacă pe lângă ea, s-a interpus şi urmarea a fost o ciocnire între cei doi, cu o prindere în braţe a fetei de către băiat. Ceva s-a întâmplat atunci, pentru că în ziua următoare Vlad a invitat-o pe Mirela în oraş. Mirela era oacheşă şi avea nişte trăsături de amazoană, deci nu trecea chiar neobservată…

Cătălina păţise ceva la fel de ciudat la o festivitate de decernare a unor premii în cadrul unor concursuri şcolare, când Vlad, deşi cu prietena nedespărţită pe lângă el, s-a apropiat de Cătălina şi i-a şoptit că ar vrea să se întâlnească. Fetele s-au destăinuit una alteia şi au conchis că Vlad este un Don Juan, care le face pe fete să sufere. De ce îşi dădea întâlniri cu două fete deodată, deşi avea prietenă? Colega de clasă era doar de faţadă, pentru ca el să se întâlnească cu cine vrea? Erau prea multe enigme, iar Vlad nu părea în nici un fel afectat. Juca teatru ca un actor consacrat. Strategia de abordare a problemei era complicată. Necesita o documentare laborioasă şi o viziune îndrăzneaţă! Ce era de făcut?

Prima dată era de datoria lor să o pună în gardă pe veşnica prietenă… Cum să facă acest lucru fără să o rănească? Dificil! S-au gândit că cel mai bine ar fi să se împrietenească cu ea, să afle detalii şi apoi să acţioneze. Momentan nu se întâlniseră niciuna din ele cu Vlad, dar visau şi suspinau după el în continuare, ca două gâsculiţe fără minte.

Ocazia s-a invit într-o zi superbă, când se sărbătorea ziua oraşului şi toată suflarea era în centru, în faţa catedralei. Cei doi amorezi erau prezenţi la apel, nu lipseau de la nici un eveniment marcant al urbei. Fetele erau şi ele împreună şi s-au apropiat de colega enigmatică. Cei doi se îmbrăţişau, vorbeau, erau numai zâmbet şi soare. Ciudat! Cum să procedeze? Erau camuflate de mulţimea oamenilor, dar nu se puteau apropia prea mult pentru a nu fi observate şi a ridica suspiciuni…

Exact când doreau să se retragă discret, Vlad s-a gândit să-i cumpere o pungă cu floricele de porumb colegei, de la un stand stradal. Fetele s-au apropiat şi au intrat în vorbă:

– Bună! Mi se pare că te cunosc de undeva! Eşti cumva la Liceul Mihai Eminescu?

– Bună! Da! Sunt în clasa a XI – a C!

– Noi suntem, Mirela şi Cătălina în clasele a IX – a E şi  respectiv F!

– Aaaa! Am uitat să vă spun numele meu! Sunt Amalia! Îmi pare bine de cunoştinţă!

– Şi noi suntem încântate! Poate ne vedem la unul din cluburile şcolare! Eşti înscrisă la cenaclul de poezie?

– Da, sunt! Chiar dacă sunt la mate-fizică, îmi place poezia!

– Perfect! Miercuri este prima întâlnire de cenaclu şi poate mai vorbim acolo! aruncă Mirela în grabă, observând apropierea lui Vlad. Pa!

– Pa! Mi-a părut bine!
Ziua în care urmau să se întâlnească a venit parcă prea repede. Însă, Mirela şi Cătălina nu se aşteptau ca şi Vlad să participe la cenaclul de poezie. Amalia le-a abordat, iar Vlad a fost intrigat de discuţiile lor aprinse. Oare ce vorbeau ele cu atât patos?
– Mă bucur că ne-am întâlnit! Poezia este pasiunea mea, iar faptul că îmi fac şi prieteni noi e mai mult decât speram! spuse zâmbitoare Mirela.
– Şi eu sunt entuziasmată, de fiecare dată când în clubul nostru vin debutanţi! completă Amalia.

– Nu ştiam că sunt atâtea produse destinate problemelor tenului! spuse Amalia cu privirea în jos. Eu nu prea am cu cine să discut despre toate acestea de când nu mai am mamă. Îmi este cam greu să-i explic tatei, dar ştiu că am ceva probleme cu tenul…
Mirela şi Cătălina au schimbat scurt nişte priviri şi au deviat oarecum firul discuţiilor. Au simţit că nu mai este cazul să-i spună de Vlad şi invitaţiile lui.
– Să ştii că poţi discuta oricând cu noi, despre ce vrei tu! Chiar dacă suntem mai mici, avem viziuni măreţe! glumiră fetele, cu nişte zâmbete ce se întindeau pe toată faţa, până la urechi.
– Mâine aveţi vreun program? Vreau să merg şi eu la magazinul acela! Tata mă întreabă mereu ce să-mi cumpere şi tocmai cred că am găsit un răspuns! Trebuie să-mi rezolv problemele cu tenul!
– În patru săptămâni vei fi ca nouă! Garantăm noi! Sunt produse de calitate, româneşti 100% şi merită!
Soarele le-a însoţit mândru pe străzile oraşului, încercând să detensioneze întâlnirea. Erau puţin intimidate de faptul că o fată mai mare le acorda atenţie, iar gândul că va veni cu Vlad le îngheţa sângele în vene. Întâmplarea a făcut ca Amalia să vină singură şi să fie extrem de veselă, deschisă şi ceea ce adolescenţii numesc, de gaşcă. Astfel, între Amalia şi fete s-a dezvoltat o prietenie sinceră, care a rezistat chiar şi atunci când Vlad şi-a dezvăluit adevăratul caracter, sau când fetele au simţit şi ele primii fiori adolescentini ai dragostei, cu băieţi diferiţi, bineînţeles şi când, din păcate, au ratat primele lor întâlniri datorită unor coşuri neprogramate. Coşurile îţi pot strica ziua, dar Amalia a fost de data aceea pregătită cu stoicism să le ajute, să le susţină şi să le ofere produse pentru acnee.  E bine să ai nişte prietene de nădejde, la nevoie…
Fetele sunt bune prietene şi astăzi, din ce se ştie. Amalia este doctor pediatru, iar Mirela şi Cătălina economistă, respectiv actriţă. Se întâlnesc încă şi se ajută în momente dificile, ca orice prietene care se respectă.
Viaţa are nişte drumuri aşa de sublim răsfirate şi care intersectează destine, exact atunci când trebuie…

Text scris în cadrul competiţiei Superblog 2013, proba 15! Să vă fie bine şi să simţiţi frumos! 🙂